Rugul Aprins

Obștea mănăstirii Antim – mărturisitoare a credinţei și factor de promovare a unităţii româneşti

Preliminarii istorice și politice

Arhim. Vasile Vasilache:

Anul 1944 a fost cel mai tragic din istoria poporului român, anul care a adus potopul ocupației celei mai mari peste toată România. Odată cu armistițiul, frontul se prăbușește și forțele rusești înaintează distrugând prin jafuri și ucideri tot ce era măreț în România. A fost o cotropire care a sfărâmat o țară cu trecut bogat și glorios în toate cele trei evuri ale istoriei. În Rusia, comunismul prăbușise o mie de ani de cultură și civilizație creștină iar la noi pătrundea cu aceeași dușmănie, dărâmând două mii de ani de cultură și civilizație creștină și împilând aproape 20 de milioane de oameni.

Cu sfâșiere în suflet vedeam cotropitorii aruncând în groapa istoriei tot ce făcuse gloria noastră. Îngroziți de ceea ce-i aștepta, unii români fugeau în străinătăți, alții prin munții țării, alții erau luați cu forța și duși în robia închisorilor siberiene, alții erau batjocoriți și jefuiți ori împușcați. Lumea toată era înspăimântată, suferind tot felul de amenințări, unii fiind osândiți la moarte, alții aruncați în închisori cu zecile de mii. Instituțiile regatului și patriarhiei mai fură îngăduite un timp, rămânând simple umbre, dar și ele ajunseră să fie dizolvate. La conducere se instalau cei ce slăveau comunismul și dușmăneau neamul și Biserica. Școala și armata, justiția și economia țării fură predate fără condiții cotropitorului.

Mai rămăsese o singură rezistență, aceea din taina sufletului fiecărui bun român, a fiecărei familii care mai nutrea speranța în statornicia omului și în legătura lui cu Dumnezeu. În biserici, oamenii aprindeau lumânări fără pomelnice și-și făceau cruci mari; dar când se rosteau rugăciuni și pentru conducători, nimeni nu-și făcea cruce! Ceea ce-i mai întărea era gândul că Dumnezeu nu i-a dat uitării, că le cunoștea necazurile și suferințele, că îi va scoate din robie, coborându-se El în rugul pustiirii care se întindea peste țară; unii trăgeau nădejde să audă glasul divin, „Eu am văzut necazul poporului meu, de aceea m-am coborât ca să-l izbăvesc…” Și noi, cu aceeași nădejde tainică, am aprins Rugul la Antim.

Părintele Sofian:

Pentru Mănăstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârșitul războiului al doilea mondial și ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată țara românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revoluția din luna Decembrie 1989.

În acești ani grei, în obștea de la Mănăstirea Antim, un număr de circa 40 de călugări și frați, din care o parte studenți la diferite facultăți din București, iar altă parte lucrători la Atelierele de obiecte bisericești, cu sediul în această mănăstire, noi cei de aici, am avut parte și de ceva mângâieri și anume: în această perioadă s-au refăcut cele două turle mari de la biserica mare a mănăstirii, înlocuindu-se cele vechi din paiantă, cu cele actuale din beton armat și cărămidă aparentă și s-a spălat și restaurat pictura interioară a bisericii. Aceasta pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare și umila noastră preocupare de atunci: Rugăciunea lui Iisus, în cadrul căreia a apărut Rugul Aprins, expresie biblică, din Exod 3, 2-5.

Rugul aprins, care ardea și nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus.

Această interpretare aparține părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, inițiatorul Rugului Aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud.

Începuturi

Cel mai îndepărtat început poate fi plasat în 1929, când Alexandru Teodorescu – cel care avea să înfiinţeze şi să „păstorească” peste ani grupul „Rugul Aprins” – pleca într-o călătorie inițiatică la Muntele Athos, despre care acesta avea să afirme ulterior că l-a schimbat profund.

Un alt „început” al poveștii noastre are loc în anii celui de-al Doilea Război Mondial, în orașul ucrainean Rostov, unde trupele româno-germane aflate în ofensivă îl eliberau dintr-un lagăr pe mitropolitul Nicolae al Kievului și pe duhovnicul său, călugărul Ivan Culighin. Peste doar doi ani, monahul Ivan se retrăgea în România, odată cu contraofensiva sovietică, găsindu-și adăpost la mănăstirile Cernica, iar mai apoi la  Antim, ambele din București. Cu el, Ivan Culighin aducea o icoană, despre care se spunea că e făcătoare de minuni. Această icoană o înfățișa pe Maica Domnului deasupra unui rug aprins.

Un al treilea început are loc în anii postbelici, când același Alexandru Teodorescu – poet și gazetar care a semnat cu pseudonimul Sandu Tudor, îl întâlnește în chilia sa de la mănăstirea Antim pe monahul Ivan Culighin. Ulterior, Sandu Tudor a inițiat o serie de întâlniri periodice în biblioteca mănăstirii Antim.

Grupul care s-a format treptat la Antim a fost chiar înregistrat în 1946 ca asociație cu caracter cultural, sub denumirea de „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Grupul de la Antim, care a activat legal până în 1948, era compus din mai mulți intelectuali laici (Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Șerban Cioculescu, Alexandru Elian, Paul Sterian, Vladimir Streinu, Ion Marin Sadoveanu) și din monahi (Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu, Arsenie Papacioc, Andrei Scrima, Vasile Vasilache).

Preliminarii religioase. Simbolistica „Rugului Aprins”

Arhim Vasile Vasilache:

Moise auzise un glas în rugul aprins din pustia Horebului, acolo unde i se arătase îngerul Domnului în pară de foc ce iesea dintr-un rug care ardea dar nu se mistuia; și Domnul din rug a strigat la el: „Moise! Moise!” Și el a răspuns: „Iată-mă, Doamne!” Și Domnul i-a zis: „Nu te apropia! Ci scoate încălțămintea din picioarele tale căci locul pe care calci este pământ sfânt!… Eu sunt Dumnezeul tău… Și Eu am văzut necazul poporului Meu în Egipt… M-am coborât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor. Du-te și scoate-l din robie” (Exod, 32:8).

Biblia ne arată că în vremurile de demult Dumnezeu Însuși apăruse în Rugul Aprins din pustia Horebului și salvase poporul biblic pe care l-a scos din robie „cu mână tare și cu braț înalt”. Tot așa nădăjduiam și noi, cei adunați la Mănăstirea Antim, să fim salvați din robia sovietică.

  Semnificația titlului

Pentru noi creștinii, Rugul Aprins reprezintă prin veacuri pe Maica Domnului. Ea este rugul în care S-a pogorât și S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Prin aceeași iconomie divină, rugul nu s-a mistuit. De aceea Maica Domnului, în marea ei doxologie, mărturisește: „S-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul lumii” (Luca, 1:47). Și întru a Lui slăvire, continuă a spune: „Pentru că El a făcut lucruri mari cu noi… că a căutat spre smerenia roabei Sale”.

Sub acest simbol al Rugului Aprins al Maicii Domnului, noi, smeriții călugări de la Mănăstirea Antim, am urmat între anii 1944 -1948 îndemnul de a încheia privegherile cele mari ale sfintelor slujbe de către miez de noapte cu o rugăciune fierbinte către Maica Domnului. Pe când luminile toate din biserică erau stinse, o singură lumină rămânea, o singură candelă din altar, de pe Sfânta Masă. Era candela Maicii Domnului. În acest timp, cei cincizeci de călugări studenți, orânduiți în cerc, de-o parte și de alta a Starețului, începeau o cântare lină din care străbătea o supremă nădejde:

“Sub milostivirea Ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară. Rugăciunile noastre nu le trece cu vederea în necaz și ne izbăvește din nevoi, una curată și binecuvântată. Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pre noi. Toți Sfinții, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!”

Rugăciunea aducea nădejdea cerută de sufletul nostru zbuciumat. Păstrând în inimi lumina tainică a candelei unice din altar, plecam noi călugării la chiliile noastre în plin miez de noapte. La fel plecau credincioșii ziua, după slujbă, la casele și familiile lor, cu mari nădejdi de mântuire a neamului românesc.

Icoana Rugului Aprins, simbolul „Rugăciunii lui Iisus“

Stânga: Icoana Rugului Aprins adusă din Rusia de Ioan Kulîghin

Dreapta: Icoana Rugului Aprins adusă de la Athos de Sandu Tudor

Profesorul Marius Vasileanu:

„Icoana Rugului Aprins este un simbol al Maicii Domnului, dar şi al „Rugăciunii lui Iisus“, tema în jurul căreia s-au adunat toţi membrii Rugului Aprins. Este icoana de care Pr. Daniil (Sandu Tudor) nu se despărţea niciodată. Icoana este specific rusească, fiind o temă redundantă cu profunde semnificaţii mistice ortodoxe. Sărbătoarea Rugului Aprins este stabilită în calendarul creştin ortodox pe data de 4 septembrie şi, conform teologului Andrei Scrima, constituie, tăcut, momentul şi locul de reunire în Duh a tuturor celor care au fost binecuvântaţi cu darul trăirii şi cunoaşterii isihaste“.

Tradiţia orală spune că această icoană a fost adusă de pr. Daniil de pe Muntele Athos şi că l-a apărat în grele încercări. „În ultimii săi ani, fiind stareţ la Schitul Rarău, icoana era în clădirea stăreţiei. Ulterior, după arestarea şi moartea pr. Daniil, icoana a fost preluată de pr. Benedict Ghiuş în chilia sa de la Mănăstirea Cernica. La moartea pr. Benedict, una dintre puţinele prevederi testamentare a fost aceea ca icoana să fie transmisă pr. Sofian Boghiu la Mănăstirea Antim. De atunci, icoana Rugului Aprins care a aparţinut pr. Daniil este în faţa altarului, la Mănăstirea Antim – devenind imaginea clasică a mişcării Rugului Aprins pornită aici în anii postbelici“, a precizat Vasileanu.

O a doua icoană, adusă de Ioan Kulîghin. Profesorul dezvăluie faptul că mai există o icoană cu acelaşi nume adusă din Rusia: „Puţină lume ştie – şi se fac multe confuzii – că şi Pr. Ioan Kulîghin (Ioan cel Străin) a adus în România o icoană a Rugului Aprins. După arestarea şi deportarea Pr. Ioan, icoana s-a aflat în casa profesorului Alexandru Mironescu. Există mai multe mărturii care susţin că această icoană emite uneori nişte sunete speciale – una din aceste întâmplări a fost prilejuită de o prelegere pe care a susţinut-o în anii ’50 chiar Pr. Cleopa Ilie, cu ocazia unei vizite la Bucureşti“.

Perioada legalității

Grupul se va înregistra în anul 1946 și va activa până în 1948 (când va fi scos în afara legii) sub denumirea de Rugul Aprins al Maicii Domnului, în fapt reprezenta un nucleu de intelectuali laici și monahi care își propunea păstrarea valorilor ortodoxe, a dreptei credințe, curățirea Bisericii Ortodoxe Române în vremuri de ateism comunist. În mod practic, prin credință și rugăciune, membrii grupului doreau să se opună comunismului adus de trupele URSS în anul 1944. Încă de la înființare, grupul se remarcă a fi o comunitate a credinței în Dumnezeu, în cadrul căreia se regăseau teologi, profesori, călugari, studenți etc.

Întâlnirile de la Mănăstirea Antim aveau loc joia, în biblioteca sau în pridvorul mănăstirii și erau prezidate de către starețul din acea vreme, Părintele Arhimandrit Vasile Vasilache. Se citeau piese literare (comentate apoi dintr-o perspectivă teologică), texte scripturistice, patristice și filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea imediată, culturală, economică și socială din România postbelică.

Câteva dintre subiectele abordate cu predilecție erau: Isihasmul, Iisus-Logosul întrupat, Păcatul originar, Scena și altarul, Rugăciunea inimii, Exegeza smochinului neroditor și blestemat, etc.. Părintele Ioan „cel străin”( Ivan Kulighin ) a fost axul moral și spiritual, duhovnic și părinte duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului, pentru toți nou-născuții întru Rugăciunea lui Iisus. În ajunul plecării sale, el i-a încredințat lui Sandu Tudor misiunea de a continua lucrarea călăuzitoare.

Activitate si program

Arhim Vasile Vasilache:

Și așa s-a aprins cel dintâi Rug la Mănăstirea Antim, sub a cărui ocrotire am început să ne mișcăm, simțind că Dumnezeu este cu noi și noi cu Dumnezeu. Lumina acelei candele din altar, singura care mai lumina în noaptea acelor timpuri s-a răsfrânt și în afara bisericii. Așa am organizat mai întâi o întâlnire cu scriitorii prieteni. În fiecare joi seara ne adunam în salonul stăreției unde făceam să lumineze tainic izbăvirea de năpastă în creații literare și filosofice, muzicale și artistice.

Cu bucurie amintim de marele scriitor și om de teatru Ion Marin Sadoveanu, care ne citea din meditația sa dramatică „Martirajul Sfântului Ioan Botezătorul”. Parcă-i văd foile cu scris mărunt și apăsat de peniță. Alteori venea Dr. Vasile Voiculescu și ne aducea creațiile sale poetice. Dr. Dabija de la Facultatea de Medicină ne vorbea despre ultimele descoperiri medicale. Apoi Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi, fratele nostru, care prezenta disertații filosofice despre adevărul absolut. Profesorul Anton Dimitriu vorbea despre limitele gândirii logice și euclidiene.

Profesorul Alexandru Mironescu analiza problematica morală a contemporaneității. Scriitorul Paul Sterian ne cucerea cu revelațiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinților Părinți. Mircea Vulcănescu, încă tânăr, excela ca filosof și scriitor. Sandu Tudor (pe care noi l-am primit ca frate în Mănăstirea Antim și i-am dat chilia din clopotniță), fost ziarist și polemist de duritate laică, aducea magia noilor sale poezii de pocăință, speranța în Cel de Sus și lirism în care cuprindea speranțele întregului popor năpăstuit, încă de pe atunci scrisese două Acatiste care aveau să-l facă faimos, unul al Sfântului Dimitrie cel Nou și altul al Rugului Aprins, adică al marelui nostru simbol.

Arhimandritul Benedict Ghiuș ne aducea subtilitățile găsite de el în cărțile cele duhovnicești. Atunci am avut bucuria și eu să prezint câteva capitole din lucrarea noastră, tipărită mai târziu, Doctorie sufletească pentru toate durerile. Printre cei tineri se remarcau părinții Sofian Boghiu, Felix Dubneac, fratele Andrei Scrima și alții.

Programul bogat al acestui cerc literar și cultural ne-a determinat să plănuim scoaterea unei reviste literare de spiritualitate românească și tipărirea unei colecții de cărți literare de trăire creștină. Doream să cuprindem în ele temele ce ne însuflețeau pe toți cei de la Rugul Aprins, axând în contemporaneitate o creație artistică modernă și creștină, care să aducă și să răspândească o nouă orientare de viață în năpasta care ne sufoca.

Nu efemerul ce se acorda cu rațiunea zilei, ci eternitatea însăși; nu curente filosofice care apuneau cu autorul lor sau cu moda, ci adevărurile care aduceau binecuvântarea miruirii pentru toți de la Părintele vieții; nu compromisul cu răul și păcatele noastre, ci inspirația din Bine, Adevăr și Frumos, asta urmăream. În redactarea revistei, Sandu Tudor era programat să ne fie un colaborator de seamă, el, care avea în Rugul Aprins o paternitate specială prin dedicația sa, prin patosul cu care vorbea, prin credința sa.

Crezul nostru de gândire și de viață, al celor de la Rugul Aprins, era cuprins nu numai în activitatea literară și artistică, el era mai cu seamă îmbinat cu trăirea mistică în prezența lui Dumnezeu, păzindu-ne inimile pentru ca astfel să devenim vrednici să izvodim gânduri sfinte, cele care duc la comuniunea cu Dumnezeu și la calea desăvârșirii cerute de Domnul Iisus Hristos. Numai așa noi, muritorii, putem întrezări imago Dei care ne duce la Theosis și la unirea cu Dumnezeu, devenind un novus homo, căruia îi sunt descoperite comorile divine ale Ortodoxiei. Neamul nostru românesc avea atunci, cum are și astăzi, nevoie să dobândească această naștere din nou care vine de Sus, „din apă și din duh”. Cosmopolitismul cu multiplele lui doctrine umanistice, de credință străină, a dus la prăbușirea omului și a neamului însuși.

Poporul român, în tot trecutul lui, și-a păstrat credința creștină ortodoxă pe care a slăvit-o în artă și literatură. Românul a fugit de erorile ereziilor. Ortodoxia este una cu poporul român și românul este una cu ortodoxia strămoșilor săi. Bucuria lui și a noastră, când ne adunam în cenaclul literar și cultural, era aceea de a asculta glasul lui Dumnezeu din Rugul Aprins, glas care aduce izbăvire din toate robiile.

Relații publice.

În afară de reuniunile descrise mai sus, oarecum restrânse, aveam întâlniri în biblioteca Mănăstirii, unde numărul celor prezenți era cu mult mai mare. Și aici reuniunile se țineau sub lumina aceluiași simbol al Rugului Aprins, cu subiecte de afirmare și trăire creștină.

Unele erau pregătiri serioase ale participanților pe căile desăvârșirii mistice. O, cât de luminoase erau prezentările lui Paul Sterian când înfățișa viața Sfintei Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de otravă! Sau când ne înfățișa scene din războiul nevăzut al Sfântului Cuvios Paisie cel Mare din Egipt. Spre bogăția de dăruire a sfinților năzuia însusi Paul Sterian. Pentru noi, el era un mecena. Într-adevăr, de la el veneau daruri bogate pentru mănăstire și pentru premii scriitoricești, pentru zidiri și înzestrări.

Erau și cursuri de îndrumări mistice, de pildă prelegerile Arhimandritului Haralambie Vasilachi, De vorbă cu noi înșine ori Frumusețile adevărului însuși, cuprinzând meditații filosofice și teologice. Parcă-l văd pe fratele Sandu Tudor, cu suflul lui liric, polemizând pe teme creștine ori tâlcuind tainic despre nașterea din apă și din duh, în conferințele ținute la casa Dnei Olga Greceanu, membră a Rugului Aprins, care deseori ne invita la ea.

Pentru publicul larg organizasem lecturi publice în fiecare Duminică după amiaza, în sala cea mare a Bibliotecii mănăstirii. De data aceasta, Rugul Aprins aduna mulțime de doritori să audă învățături sfinte. Conferențiarii erau diferiți, dar cel mai des ne bucuram de prezența Arhimandritului Haralambie Vasilachi, a Arhimandritului Benedict Ghiuș a Fratelui Sandu Tudor, a Prof. Alexandru Mironescu, Dr. Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Ion Marin Sadoveanu.

Personal am prezentat de mai multe ori reflexii supra izgonirii din rai. Dna Olga Greceanu vorbea pe teme de călătorii la Locurile Sfinte, pe care ea le iubea negrăit de mult.
Când conferențiarul își termina expunerea urmau discuții cu participanții. Uneori se puneau întrebări surprinzătoare din care se vedea intensa participare a publicului în descifrarea problemelor vieții. Parcă-i văd pe cei ce dădeau răspunsuri: Mitropolitul Tit Simedrea, Profesorul Universitar Ion G. Savin, Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Profesorul Dr. Virgil Cândea, Dr. Dabija, Anca Lucia Manolache, Generalul Constantin Manolache scriitorul, Părintele Comana.

Dintre cei ce puneau întrebări, cei mai zeloși erau cei din „Cercul ieșenilor” (cărora le dădusem o chilie la Antim, unde-și aveau sediul) și studenții de la diferite facultăți.

Tot sub oblăduirea Rugului Aprins am organizat concursuri cu premii prin care încurajam artele. Am avut astfel bucuria să dăm un premiu de multe milioane (în banii de atunci, bine-nțeles) compozitorului Paul Constantinescu pentru Oratoriile sale Bizantine, creații unice nu numai în muzicologia românească, dar și în întreaga Ortodoxie.

Aceste Oratorii de faimă europeană au fost interpretate la Ateneul Român, în primă audiție, de Orchestra Filarmonică din București dimpreună cu societatea corală „România” dirijată de Prof. Nicolae Lungu. Astfel, la 3 Martie 1946, a fost prezentat oratoriul „Patimile și Învierea Domnului”, dirijat de însuși George Enescu, iar la 24 Decembrie 1947, oratoriul „Nașterea Domnului”, dirijat de Constantin Silvestri.

Odată s-a organizat un concurs pentru cei mai buni cântăreți bisericești de la mănăstiri și din parohii, cărora li s-au dat premii pentru frumoasa lor pregătire și prezentare. Altădată s-a ținut concurs pentru icoane ortodoxe, la care au participat mulți pictori. Premiul întâi  s-a acordat Arhimandritului Sofian Boghiu, pentru o prea frumoasă icoană a Rugului Aprins, iar premiul al doilea, pictorului Profeta. De asemenea, tot din dăruirea Rugului Aprins, se acordau ajutoare celor săraci și bolnavi, la marile sărbători și hramuri.

Părintele Sofian:

Conferințele aveau caracter teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus și practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinții pustiei, părinții filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri și sihăstrii, începând din secolul al XlV-lea, isihasmul și mănăstirile din epoca Sfântului Nicodim cel sfințit de la Tismana, starețul Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicicovschi, paisianismul, starețul Gheorghe de la Cernica și practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugaciunea lui Iisus în lumea civilă.

Conferințele se țineau în sala bibliotecii mănăstirii Antim, în prezența multor credincioși, între care mulți studenți de la diferite facultăți. După conferință, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferențiarul sau alții, bine informați, din sală. Sub forma aceasta se fixa în mintea auditorilor, subiectul conferinței.

Paralel cu aceste conferințe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele șapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie și Utrenie și tălmăcirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentată Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradițional, marțea, din punct de vedere muzical, miercurea viziunea iconografică a Liturghiei, joia prezentarea mistică a Liturghiei.

Antonie Plămădeală:

După doi ani, faţa Antimului era alta. Se statorniceşte aici şi P. S. Laiu, care înfiinţează Institutul Biblic în care se vor tipări cărticele şi se vor lucra iconiţe şi cruciuliţe pentru front. Vechea Academie bisericească de muzică ce fiinţa până atunci mai mult în scripte, devine acum un factor activ de instrucţie şi practică liturgică. Acest reviriment urma să fie încununat de venirea părintelui Ghiuş, şi a părintelui Sofian.

Stareţul locului era P. C. Vasile Vasilache, gospodar dinamic, neobosit şi conferenţiar dăruit. Mai erau la Antim: pr. Dumitru Stăniloae, poate cea mai ilustră figură a teologiei, cum îl considera şi Heidegger, primul traducător al Filocaliei într-o limbă modernă, original gânditor, apologetic şi mistic, scriitor prolific, invitat şi respectat în toate universităţile şi academiile de specialitate din lume, pr. Petroniu Tănase, cu figură de ascet, astăzi stareţul Schitului Prodromul de la Muntele Athos, pe care nu l-a părăsit nici pentru scaunul patriarhal, la care a fost chemat, preotul Adrian Făgeţeanu, slujitor încercat, duhovnic dăruit şi mult cercetat, azi liturghisitor la Mânăstirea Antim, pr. Felix Dubneac, psaltistul, cu studii desăvârşite la Teologie, Filosofie şi Belle-Arte, astăzi la Arhiepiscopia din Detroit, fratele Pavel Lecca, respectat şi cercetat de către credincioşi până în văgăuna de pe piscul de la Arnota.

Era apoi prof. Alex. Elian, bizantinolog recunoscut pe plan european, cazuist incomod, îmbinând erudiţia şi adeziunea la tezaurul patristic cu o frazare de rector atenian; profesorul Alexandru Mironescu, chimist pe urmele atâtor chimişti profund creştini, ziarist şi scriitor, autorul „limitelor cunoaşterii ştiinţifice”; prof. Anton Dumitriu, aristocrat al spiritului, logician modernist şi epistemolog original; prof. Virgil Stancovici, cu o deosebită aderenţă la filosofia creştină, conferenţiar; Ion Marin Sadoveanu, zelos apărător al implicării creştine în cultura şi arta modernă; Paul Constantinescu, prolificul compozitor, alt aristocrat al frumosului creştin, neuitatul autor al primelor oratorii ortodoxe despre Naştere şi Patimile Mântuitorului;

prof. Todiraşcu, ingenuu, de o nefirească modestie, erudit, cu o rară disponibilitate de dăruire; Paul Sterian, studiosul enciclopedist cu vechi aderenţe la Asociaţia studenţilor creştini români din 1928, frecventată de Sandu Tudor, de Mircea Vulcănescu, arhitectul Joja, Alexandru Elian şi chiar de Eugen Ionescu; Sandu Tudor, lăsat înadins la urmă, era animatorul întregului grup, catalizatorul asiduu, expresie vie a puterii purificatoare a credinţei, ziarist, poet, polemist temut, iar acum convertind toată puterea argumentaţiei în explicitarea adevărului biblic; în sfârşit, doamna Olga Greceanu, din neamul cărturarilor boieri ortodocşi, „pelerin pe urmele paşilor lui Iisus” şi creatoare aici, la Antim, a mozaicurilor monumentale ce împodobesc azi pridvorul bisericii.

Ieșirea din legalitate

În 1948, asociația „Rugul Aprins al Maicii Domnului” a fost scoasă în afara legii, iar întâlnirile de la Antim au fost suspendate. Pentru o vreme, acestea au continuat, însă într-un soi de clandestinitate. Ușor-ușor însă, grupul de la Antim avea să se risipească. Ivan Culighin a fost arestat în 1947 și condamnat la muncă silnică pe viață în Uniunea Sovietică. În anii 1948-1949, mai mulți monahi de la Antim s-au retras la alte mănăstiri și schituri din țară. În fine, în 1950, inițiatorul Sandu Tudor a fost arestat și condamnat la cinci ani de închisoare. După ispășirea unei părți a pedepsei, în 1952, Sandu Tudor a fost eliberat și s-a retras la mănăstirea Rarău, unde a fost călugărit schimnic sub numele de Daniil.

Urgia nu se sfârșise însă. Avea să revină la zece ani de la desființarea asociației „Rugului Aprins”. Ceea ce ne readuce în 1958, la începutul anului – moment care poate fi considerat și un alt început al poveștii noastre. În data de 25 februarie 1958, Adrian Făgețeanu era arestat la Suceava. Monah și fost membru al grupului de la Antim, Adrian Făgețeanu avea un trecut care îi interesa pe comuniști. Îi interesa îndeosebi implicarea sa în pregătirea rebeliunii legionare din 1941. Supus unor interogatorii dure, bătut și torturat, Făgețeanu a sfârșit prin a declara apartenența lui Sandu Tudor la mișcarea legionară.

O mărturie care le era de ajuns anchetatorilor pentru a condamna „Rugul Aprins” ca asociație subversivă și contrarevoluționară. În vara aceluiași an au început arestările. În 14 iunie au fost arestați cei mai mulți dintre „suspecți”: Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), Benedict Ghiuș, Roman Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Gheorghe Văsâi și Șerban Mironescu. Au urmat și alte arestări: Nicoale Rădulescu și Dan Grigore Pistol (29 iulie), Vasile Voiculescu și Gheorghe Dabija (5 august), Dumitru Stăniloaie (4 septembrie) și Emanoil Mihăilescu (18 septembrie).

Procesul lotului „Rugul Aprins” a început la 29 octombrie 1958, la Tribunalul Militar al regiunii    a II-a din București. În cauză erau inculpate 16 persoane. Sentința a fost pronunțată în data de 8 noiembrie 1958, și învinuia lotul de „uneltire contra ordinii sociale și crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”. „Rugul Aprins” era considerat ca fiind „o organizație subversivă unde s-au ținut mai multe ședințe cu caracter conspirativ, [care] a atras o serie de elemente reacționare din rândul studenților și i-au instigat la acțiuni contrarevoluționare împotriva orânduirii de stat democratice din RPR”.

Toţi cei 16 inculpaţi în cauză au fost condamnaţi la închisoare. Alexandru Teodorescu a primit cea mai aspră pedeapsă: 25 de ani de muncă silnică. A fost încarcerat la Aiud, unde a decedat în detenție la data de 17 noiembrie 1962. Vasile Voiculescu a fost condamnat la cinci ani de temniță. Nu i-a ispășit pe toți. Cu sănătatea distrusă de anii de temniță, Vasile Voiculescu avea să fie grațiat în data de 28 aprilie 1962, prin Decretul nr. 291 al Consiliului de Stat. A murit un an mai târziu (26 aprilie 1963).

Arhim Vasile Vasilache:

Noului Patriarh al acelor vremuri, Justinian Marina, nu i-a plăcut mișcarea spirituală inițiată la Rugul Aprins. La trei zile după ce a venit patriarh ne-a izgonit din București pe noi și pe fratele nostru, Arhimandrit Haralambie. A scos doisprezece arhierei din Sinod și i-a trimis la mănăstiri, a desființat episcopii și seminarii, iar pe noi ne-a scos de la Mănăstirea Antim deoarece organizasem acolo, după propria lui învinuire, „o mișcare mistică în București”. A desființat apoi Mănăstirea Vladimirești de lângă Tecuci, care era un centru de mare mișcare duhovnicească în Moldova.

Lumina Rugului Aprins n-a putut să ne-o ia din ființă. Într-adevăr, acolo unde ne-a surghiunit, în Munții Moldovei, la Schitul Pocrov (lângă Neamț), am fost învredniciți să vedem Lumina despre care a scris Sfântul Grigore Palama.

La scurt timp după noi a plecat de la Mănăstirea Antim și fratele Sandu Tudor. El S-a călugărit sub numele Daniil și s-a stabilit în Bucovina, la Schitul de pe Muntele Rarău.

Toți cei ce au făcut parte din Rugul Aprins au fost judecați și condamnați la închisoare; după ei, și noi, deși eram departe, la Schitul Pocrov. Astfel, la Gherla moare fratele nostru, Arhimandritul Haralambie Vasilachi. La Aiud moare Ieromonahul Daniil (Sandu Tudor). Dr. Vasile Voiculescu moare la puțin timp după ce iese din închisoare; la fel Prof. Alexandru Mironescu.

Comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste, inclusiv membrii grupării duhovniceşti ai „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, trebuie să funcţioneze pentru noi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

Aşadar, Biserica – care este o Instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”. Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

 

Rugul Aprins – Variantă powerpoint

Autor: Ierod. Gamaliel Sima

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*