Pr. Arsenie Papacioc

Cuvânt despre părintele arhimadrit Arsenie Papacioc  la patru ani de la adormirea sa

După cum știm, anul 2015 este consacrat în Patriarhia Română cinstirii marilor păstori de suflete ai neamului nostru, fie că au fost ierarhi, duhovnici, monahi îmbunătățiți, sau preoți de mir cu viață pilduitoare. Unul dintre acești păstori de suflete cu viață sfântă a fost vrednicul de pomenire părinte Arsenie Papacioc. La 19 iulie a.c., sau împlinit patru ani de când părintele Arsenie a plecat la Domnul și de aceea consideram potrivit ca în seara aceasta să ne amintim cu toții de chipul său luminos, chiar dacă nu este încă canonizat. Noi, cei de la mănăstirea Antim, mai avem un motiv să-l pomenim cu evlavie, pentru că părintele a locuit câțiva ani aici, făcând parte și din mișcarea cultural-duhovnicească Rugul Aprins și fiind totodată și tuns în monahism chiar în această biserică.

Mai întâi de toate, să amintim câteva aspecte din viața părintelui Arsenie. S-a născut în anul 1914 în ținutul Ialomiței, primind la botez numele de Anghel. De mic a fost înzestrat cu aptitudini intelectuale și fizice deosebite, dar mai ales cu un ascuțit simț duhovnicesc. La 22 de ani a fost înrolat în armată și remarcându-se prin seriozitate și abilități de conducător,  a fost remarcat de superiorii săi, fiind de mai multe ori ridicat în rang. Dar părintele Arsenie nu a fost impresionat de acestea, căci sufletul său căuta să pătrundă sensurile mai adânci și profunde ale vieții.

De aceea s-a alăturat unui grup mistic din cadrul mișcării legionare, care în vremea aceea era axată pe dobândirea unei vieți duhovnicești de rugăciune și asceză. În anul 1941 a fost arestat pentru apartenența la acest grup, fiind încarcerat la Aiud, alături de Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Ioan Ianolide și alții. În închisoare și-a perfecționat un alt talent primit de la Dumnezeu, anume cel al sculpturii, realizând atunci mai multe candele, icoane, cruciulițe precum și un chivot din lemn pentru Sfânta Masă.

După șase ani de închisoare, în 1947, fiind eliberat, hotărăște să se dedice vieții călugărești. Mai întâi s-a îndreptat către mănăstirea Frăsinei, dar nu a fost primit acolo, pe motiv că ar fi prea învățat. Este primit totuși la mănăstirea Cozia, apoi, după un periplu pe la mai multe mănăstiri din Oltenia, ajunge în cele din urmă la Mănăstirea Sihăstria din ținutul Neamțului. Aici îi cunoaște pe părinții Cleopa Ilie și Paisie Olaru, alături de care va rămâne legat suflețește pentru toată viața. Permanent urmărit de Securitate, părintele se va retrage pentru o perioadă în pădurile Moldovei, de unde va fi chemat de către patriarhul Justinian Marina la București. Astfel, ajunge la mănăstirea Antim, unde este angajat ca desenator și sculptor al Atelierelor Patriahiei, care își aveau sediul în incinta mănăstirii. Tot acum participă la întâlnirile mișcării Rugul Aprins, alături de părinții Daniil Tudor, Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae și alți oameni ai elitei ortodoxe românești. Aici, la Antim, în anul 1949, a fost călugărit pe seama mănăstirii Sihăstria primind numele de Arsenie, avându-l ca naș de călugărie pe părintele Petroniu Tănase, fostul stareț al schitului românesc Prodromu.

În 1950 pleacă la mănăstirea Slatina din Suceava, unde era stareț părintele Cleopa.
Din pricina prigoanei, în 1952 se va retrage în munții Neamțului, cu același părinte Cleopa, unde va trăi alese experințe pustnicești. Pentru o scurtă perioadă, cei doi părinți au fost chemați la București de către patriarhul Justinian, pentru a revigora viața călugărească din mănăstirile Arhiepiscopiei Bucureștilor. Întors la Slatina, a fost arestat în 1958 pentru participarea la întâlnirile mișcării Rugul Aprins, fiind condamnat la 20 de ani de detenție. Doar Dumnezeu știe cu adevărat suferințele îndurate în închisoare, pentru că părintele Arsenie se ferea de multe ori să vorbească despre acestea. Acolo s-a desăvârșit în răbdare și dragoste jertfelnică pentru aproapele, dar și în rugăciune și mărturisire.

După eliberarea din închisoare, în anul 1964, părintele a fost o vreme preot la o parohie din Ardeal, stareț la Mănăstirea Cheia și duhovnic la mănăstirile Cernica și Dintr-un lemn. În cele din urmă, în anul 1976, a ajuns la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol, unde a slujit ca preot și duhovnic până la sfârșitul vieții. Aici, el se va dovedi un neobosit slujitor și predicator, primind sute și mii de oameni care căutau alinare sub epitrahilul său.

Printre sfaturile pe care le dădea credincioșilor și care au ajuns până la noi, prin intermediul cărților și al înregistrărilor, amintesc doar câteva. Mai întâi, ținerea cu tărie a credinței ortodoxe, singura care poate oferi o nădejde de mântuire. Dar credința nu trebuie să fie doar ortodoxă, ci și puternică. Mai ales în lupta cu diavolul, care, după cum spunea părintele, este doar un tolerat, creștinul are la dispoziție multe arme duhovnicești, dar cele mai puternice sunt harul primit la Botez și credința tare în Dumnezeu.

Apoi, părintele punea mare preț pe milostenie, căci spunea că atunci când dai cuiva o haină, un ban sau altceva, este ca și cum ai rupe din tine, din confortul și bunăstarea ta, pentru mângâierea aproapelui, fiind și aceasta o jertfă. Iar jertfa o considera numaidecât necesară pentru mântuire, căci astfel ne asemănăm Domnului Hristos, modelul suprem de jertfă.

Alt aspect al vieții duhovnicești este smerenia, despre care părintele Arsenie spunea că este o condiție pentru ca harul lui Dumnezeu să se pogoare peste noi, dar numai să fie o smerită smerenie, adică una autentică, nu doar rațională. Cât despre rugăciune, părintele prefera o stare permanentă de rugăciune, sau cel puțin de trimitere a gândului către Dumnezeu. Spunea că orice suspinare poate să fie o rugăciune, adică o zvâcnire sinceră a sufletului către Dumnezeu, ne poate apropia de El mai mult decât rugăciunea formală, de tipic. Căci Dumnezeu are nevoie de adâncurile ființei noastre, nu de rodul buzelor sau de o rugăciune rostită doar pentru a fi făcută.

Părintele prefera mai degrabă o asceză a minții și mai puțin una a trupului, recomandând în primul rând disciplinarea gândurilor și a cuvintelor. Era cu totul împotriva vorbirii de rău și a judecării aproapelui, pe care le socotea asemenea unei crime, spunând adesea, că părerea sa este că cei mai mulți din iad sunt cei care vorbesc de rău. Ca duhovnic, părintele a accentuat importanța tainei spovedaniei, despre care spunea că trebuie să fie sinceră și umilincioasă și nu una rațională copiată de prin îndreptare. Considera, totodată, că o spovedanie corectă este cheia înaintării în viața duhovnicească. Pentru aceasta, spunea el, nu trebuie neglijată mărturisirea păcatelor socotite de noi mici, cum ar fi de exemplu bârfa sau vorbirea de rău, căci, de fapt, s-a constatat că păcatele socotite mici, ascund multe boli ale sufletului omenesc. În sfârșit, părintele recomanda o stare permanentă de veselie duhovnicească, pe care o considera o condiție obligatorie a bunei noastre sănătăți duhovnicești.

Prin felul său primitor și jovial, părintele Arsenie Papacioc a adus multe suflete pe calea credinței, oameni care astăzi îi datorează recunoștință și îi cinstesc cu prețuire memoria. Să ne rugăm și noi pentru odihna sufletului său jertfitor și mărturisitor în ceata drepților și să îi ascultăm cuvintele de învățătură pline de miez duhovnicesc.

Veșnica lui pomenire din neam în neam!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*