Sfântul Iachint de Vicina

Informații despre profilul spiritual-moral al lui Iachint sunt foarte puține. Știm că a fost grec de neam. Către mijlocul secolului al XIV-lea, după anul 1348, preia scaunul de mitropolit al Vicinei. Înainte de Iachint, scaunul mitropolitan al cetății fusese ocupat de mitropoliții: Teodor (1285), Luca (1303), Macarie (1340-1343) și Kiril (1347-1348).

Vicina a fost o cetate importantă în secolele XIII-XIV, așezată în regiunile de nord ale Dobrogei, după cum spun istoricii, cel mai probabil pe o insulă din fața așezării actuale Isaccea (odinioară orașul Noviodunum). Astăzi, ruinele ei nu sunt cunoscute, poate au dispărut pentru totdeauna în apele Dunării. Insula se află chiar pe cursul principal al Dunării, înainte de ramificarea ei în brațele prin care se varsă în Marea Neagră. Vicina devenise un important port comercial, unde negustori bizantini, occidentali (în special genovezi), dar și alții din jurul Mării Negre făceau afaceri. În acest centru dependent de Imperiul Bizantin a luat ființă pe la începutul secolului al XIII-lea o mitropolie, care a avut un rol spiritual major pentru populația românească din zonă. Autoritatea spirituală a Mitropoliei de Vicina se exercita asupra populaţiei ortodoxe de origine greacă, turcă, română şi slavă.

Cetatea Vicina, în acea vreme (1352) a suferit o mare criza politică și economică, fiindcă a rămas fără protecția Bizanțului. Bizantinii au fost slăbiți de războaie interne și din această cauză n-au putut împiedica stabilirea pentru prima oară a turcilor în Europa. La scurt timp flota bizantină este distrusă într-un război cu genovezii, iar apărarea Vicinei și a altor cetăți de la gurile Dunării nu se putea face fără ajutorul ei. În acest context, Vicina a fost cucerită și prădată de tătari încât mitropolitul Iachint și populația făceau cu greu față acestei situații. Ulterior, genovezii au stăpânit Vicina nestingheriți de nimeni.

În aceste împrejurări, este posibil ca mitropolitul Iachint să se fi retras la Curtea Domnească de la Argeş, sub domnitorii Basarab I (1310-1352) şi Nicolae Alexandru (1352-1364). Domnitorul Ţării Româneşti a alungat hoardele tătare pentru că organizau expediţii de jaf în voievodat, prilej cu care a ajuns să stăpânească teritorii din sudul Moldovei, până la Chilia şi Marea Neagră. Nu avem certitudine cu privire la data când Sfântul Iachint a fost nevoit să părăsească scaunul mitropolitan de la Vicina. Cert este că, în anul 1359, se afla în Ţara Românească, la Curtea Domnească a lui Nicolae Alexandru Basarab, ca mitropolit al Ungrovlahiei.

„Păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit“

Drept răspuns la stăruinţele domnitorului român, în urma unei corespondenţe a Cancelariei domneşti cu Patriarhia Ecumenică, în mai 1359 un document patriarhal aprobă mutarea ierarhului Iachint, de la Vicina la Curtea de Argeş. Actul sinodal și scrisoarea patriarhului Calist către voievodul Alexandru îl numesc „Preasfințitul mitropolit a toată Ungrovlahia, preacinstit, frate iubit în Domnul și coliturghisitor al nostru”. Sinodul din Constantinopol, sub preşedinţia patriarhului Calist, în timpul împăratului Ioan V. Paleologul, numea, de asemenea, pe Iachint „păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale domnii“. Aportul ierarhului ortodox la recunoaşterea scaunului vlădicesc, deja existent la Argeş, de către Patriarhia Ecumenică este deosebit de important, în contextul politic al vremii. De exemplu, regele maghiar Ludovic cel Mare (1342-1382), cunoscut pentru prozelitismul său, exercita presiuni asupra voievodului român pentru acceptarea confesiunii catolice în Ţara Românească.

Independenţa religioasă întăreşte independenţa politică a Ţării Româneşti

Importanţa Sfântului Ierarh Iachint în Biserica Ortodoxă Română este subliniată de acad. prof. dr. Emilian Popescu: „Iachint a avut un rol hotărâtor în orientarea religioasă spre Constantinopol a domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, iar legământul făcut în scris şi cu jurământ faţă de patriarh, Sfântul Sinod şi împăratul bizantin, şi apoi respectat, a aşezat pentru vecie creştinismul românesc în vatra Bisericii Ortodoxe a Răsăritului“. Independenţa politică dobândită cu armele la Posada în 1330 de Basarab Întemeietorul era întărită de fiul acestuia, Nicolae Alexandru Basarab, prin proclamarea unei independenţe religioase faţă de Ungaria catolică. Drept urmare, voievodul român va fi numit în documentele constantinopolitane cu titluri ce fac referire la independenţa sa: „Preanobilul, preaînţeleptul, preaviteazul, mare voievod şi domn de sine stătător a toată Ungrovlahia“. Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu. Când patriarhul se adresează direct domnitorului într-o scrisoare din luna mai 1359, el nu uita să-i recomande „să se păzească de adunările eretice și de dogmele dinafară și străine credinței”. Referirile constante la pericolul ereziilor și al dogmelor străine de credința ortodoxă trebuie înțelese în contextul istoric al timpului, când românii, de la oamenii simpli până la nobili și capete încoronate erau supuși unor presiuni prozelitiste puternice.

Organizator al vieţii bisericeşti

Ca arhipăstor al românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, Sfântul Iachint a organizat viaţa bisericească din Ţara Românească, hirotonind preoţi şi construind biserici de mir pentru popor. Ca prieten şi ucenic al Sfântului Grigorie Palama, nu putea neglija monahismul românesc. De la Sfântul Munte Athos a adus pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza mănăstirile româneşti după model athonit. Mănăstirea Cutlumuş din Sfântul Munte a fost gazdă a călugărilor valahi, care se întorceau în ţară cu experienţă duhovnicească athonită. Mănăstirile Tismana, „Sfântul Nicolae“ – Domnesc din Curtea de Argeş sau Negru-Vodă din Câmpulung datorează buna organizare încă de la începuturi Sfântului Ierarh Iachint. De asemenea, Cozia, Snagov, Târgovişte, Bolintinul din Deal şi din Vale, Tânganu, Cotmeana şi altele. Ca „exarh al plaiurilor“, mitropolitul purta de grijă românilor transilvăneni, cărora le hirotonea clerici şi le trimitea misionari.

În slujba Bisericii până în cel din urmă ceas

În ultimii ani din viaţă îl găsim la reşedinţa mitropolitană de la Curtea Domnească a lui Vladislav I (1364-1377), cel de-al treilea voievod român în timpul căruia a păstorit. În anul 1370, Iachint trimitea patriarhului ecumenic Filotei o scrisoare prin care justifica absenţa de la şedinţele Sinodului Patriarhal, nu din motive de rea-voinţă, ci din cauza bătrâneţii. Vârsta înaintată şi sănătatea precară a mitropolitului Iachint l-au determinat pe domnul Vladislav I să-l oprească de la o aşa lungă deplasare. În aceeaşi scrisoare, mitropolitul Ungrovlahiei se îngrijea de viitorul scaunului vlădicesc de la Argeş, cunoscându-şi sfârşitul aproape. Astfel, cerea patriarhului ecumenic ca dicheofilaxul Daniil Critopol – juristul patriarhal trimis în Ţara Românească să cerceteze activitatea bisericească – „să fie sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia“. În prima jumătate a anului 1372, mitropolitul Iachint s-a mutat la cele veşnice, fiind înmormântat în complexul mitropolitan de la Curtea de Argeş.

Înfiinţarea Mitropoliei Severinului.

În cursul anului 1370, domnitorul român domnitorul Vladislav I (Vlaicu Vodă) (1364-1377) a făcut demersurile necesare pe lângă patriarhia ecumenică pentru a înfiinţa în Ţara Românească o nouă mitropolie, la Severin. Legat de începuturile acestei noi instituţii ne vorbesc unele documente reproduse în „Acta Patriarchatus Constantinopolitani”. Primul este „un pitac al mitropolitului Iachint al Ungrovlahiei” adresat, în anul 1370, patriarhului ecumenic din acea vreme, Filotei. În acest document, Iachint îşi manifesta intenţia de retragere din scaunul mitropolitan. Văzând „puţina băgare în seamă” de care se bucura din partea patriarhului, mitropolitul se hotărăşte să se retragă de la conducerea mitropoliei, dându-şi şi consimţământul ca în locul său să fie numit Daniil. În aceste condiţii, patriarhul ia hotărârea să menţină în scaunul de la Argeş pe Iachint, înfiinţând, totodată, pentru Daniil, o nouă mitropolie, cea a Severinului. Nu ni s-a păstrat tomosul de înfiinţare, dar se pare că, totuşi, „pentru perfectarea formelor Iachint a fost chemat la Constantinopol”. Înfiinţarea acestei noi mitropolii a avut la bază mai multe cauze sau motive:

  • Faptul că poporul ţării „se întâmpla să fie mult, ba aproape nenumărat”;
  • La un popor aşa de numeros „nu este de ajuns un singur arhiereu  ca să-l întărească duhovniceşte, să-l păzească şi să-l povăţuiască pe calea mântuirii”;
  • Teritoriul ţării crescuse, aşa cum aminteam mai sus, prin adăugarea Banatului Severinului, a Amlaşului şi a Făgăraşului;
  • Înfiinţarea unui nou scaun mitropolitan era cerută de domnitorul Vladislav, de mitropolitul Iachint şi de dregătorii ţării;
  • Exista în zonă o puternică acţiune prozelitistă catolică întreprinsă de călugării franciscani şi pornită de papa Urban V, ajutat de regele Ludovic cel Mare al Ungariei. Acesta din urmă era interesat de extinderea influenţei sale la sud şi est de Carpaţi iar catolicizarea acestor teritorii l-ar fi ajutat în demersurile sale. Tot aici trebuie amintit faptul că în această perioadă se întâlnesc câţiva episcopi catolici de Severin iar în timpul domniei lui Nicolae Alexandru Basarab, cea de-a doua sa soţie, doamna Clara, sprijinise pătrunderea şi răspândirea învăţăturii catolice în rândurile populaţiei locale;
  • Părintele academician profesor Mircea Păcurariu aminteşte între motivele care au dus la înfiinţarea unei noi mitropolii şi dorinţa domnitorului şi a dregătorilor ţării de a avea „un mitropolit mai tânăr, capabil să răspundă la multiplele cerinţe duhovniceşti ale credincioşilor”.

 Canonizarea

Ultimii ani din viață i-au fost grei Sfântului Iachint din cauza bolilor și a supărărilor provocate de unii răuvoitori. Faptul că nu a putut participa la ședințele Sinodului Patriarhal, al cărui membru era de drept, nu s-a datorat orgoliului și relei voințe, ci slăbiciunilor bătrâneții. Într-o scrisoare de justificare către patriarh din anul 1370 scrie: „O slăbiciune grozavă m-a cuprins și sufăr cele multe”, „sufăr și sunt jignit tocmai la bătrânețile mele”… fiind considerat „profanator și disprețuitor al Bisericii lui Dumnezeu”. Că nu a venit la sinod s-a datorat și faptului că „voievodul l-a oprit de la aceasta, pretextând lungimea drumului și teama de ceva neașteptat”, „iar în vremea din urmă, datorită slăbiciunii peste măsură de care sunt cuprins, sunt neputincios cu totul și fără vlagă”. Ultimele cuvinte adresate patriarhului sunt: „să nu treci cu vederea bătrânețea mea înaintată și asprimea bolii mele, iar rugăciunile preasfinției tale să-mi fie pavăză pentru totdeauna”. Iachint a murit la Argeș între octombrie 1370 și august 1372, după ce a păstorit cu râvnă, a sfătuit cu înțelepciune și a pătimit cu răbdare și smerenie.

Avem de faţă cazul unui ierarh, Iachint al Vicinei, devenit al Ungrovlahiei sau Ţării Româneşti, în condiţii extrem de interesante. Nu s-a impus în conştiinţa naţională, nu avem elemente cu care să putem contura un profil biografic şi, ca urmare, nu cunoaştem nimic direct din trăirea sau ortodoxia credinţei sale și nu cunoaştem fapte ale păstoriei sale identificabile. Credem însă că elemente pentru conturarea unui profil se pot găsi indirect, din aprecieri, fie ale contemporanilor, fie ale celor care au cercetat epoca în care a trăit Iachint. De aceea, argumentaţia în legătură cu canonizarea sa nu a semănat cu argumentările ce se fac în mod obişnuit atunci când Biserica gândeşte să înveşnicească numele vreunei personalităţi, ci a fost oarecum atipică, datorită lipsei informaţiilor directe.

Pentru toate faptele sale măreţe precum şi pentru viaţa sa desăvârşită, Mitropolitul Iachint al Ţării Româneşti a fost trecut în rândul sfinţilor. El este cinstit ca sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, fiind prăznuit în fiecare an, la data de 28 octombrie.

Condacul 1

Pe tine, vrednic păstor duhovnicesc, te ştim părinte plin de dragoste pentru turma ta, arhiereu cinstit şi iconom al Tainelor dumnezeieşti; pentru aceasta te rugăm să ne păzeşti pe noi de primejdii, de boli şi de necazuri, ca să cântăm ţie: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Iachint, mare arhipăstor al Ţării Româneşti!

 

Sf Iachint de Vicina – Variantă powerpoint

Autor: Ierod. Gamaliel Sima

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*