Sfântul Ioan Casian

Ca şi în alte cazuri deosebite, prin zbaterea lăuntrică şi prin întreaga petrecere duhovnicească a acestui cuvios şi învăţat monah, înalta spiritualitate românească luminează pe dimensiunile universale ale culturii creştine.

Contribuţia Sfântului Ioan Cassianul la organizarea vieţii monahale din Apus (în Galia şi în Spania) a fost unanim recunoscută; bogăţia şi frumuseţea scrierilor sale, de esenţă patristică răsăriteană, deopotrivă elogiate în Apus şi în Răsărit; sfinţenia sa, de-a lungul veacurilor, de nimeni contestată.

Socotind că rostul omului pe pământ este să cunoască şi să îndeplinească voia lui Dumnezeu, el I-a închinat întreaga sa făptură, înveşmântându-se astfel în podoabele unei smerenii desăvârşite.

Absenţa unor date autobiografice precise în opera pe care a lăsat-o, ca şi lipsa altor dovezi certe au dat naştere la numeroase discuţii asupra originii sale etnice şi a locului de naştere. Această lacună a mărturiilor fundamentale se completează printr-o atentă cercetare a textelor unor scrieri ale sale, precum şi prin alte documente secundare.

Gândurile înalte, sfaturile practice de o remarcabilă frumuseţe morală, deşi îi aparţin, sunt atribuite de către cuviosul monah cu precădere, Părinţilor din Răsărit, el menţinându-se în ipostaza de instrument al comunicării.

Totuşi, copleşit uneori de duioase amintiri, autorul lasă curgere liberă tonului confesiv. Nostalgia pământului natal, dorul de părinţi, experienţa tragică a înstrăinatului trup uneori în evocări lirice, care-i apropie «frumuseţea surâzătoare a peisajelor» şi «liniştea dulce a întinderilor», realizând pagini de antologie patristică.

«În sufletul nostru, scrie el, apar zilnic noi frământări: ne simţim cu putere împinşi să ne reîntoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii». Ceea ce prilejuia mai ales aceste dorinţe era amintirea credinţei şi evlaviei lor.

«Mă laud cu aceea că ei nu au pus nicio piedică felului nostru de viaţă. Dimpotrivă, au fost mereu preocupaţi de acest gând, iar insistenta lor purtare de grijă nu făcea decât să favorizeze progresul nostru.  Nicio grijă de lucrurile materiale, nici o greutate în procurarea celor necesare vieţii zilnice nu venea să ne abată atenţia de la cele înalte; ei înşişi, cu bucurie, ne procurau toate cele necesare.

Pe deasupra ne-am hrănit sufletul cu nădejdea unor bucurii deşarte. Imaginaţia noastră sconta o recoltă minunată ca şi când am fi putut reuşi să convertim mulţi inşi, ca şi când exemplul nostru şi sfaturile noastre ar fi putut să-i ducă pe calea mântuirii. Atunci s-au perindat pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti locurile care cuprindeau moşia primită de la strămoşi cu dealurile lor şi frumuseţea surâzătoare a peisajelor. Ce întinderi pline de o linişte pe cât de dulce, pe atât de folositoare! Ce plăcere pentru un călugăr să trăiască în taina pădurilor, dar încă şi ce uşor!».

«Pământul», cu multiplele sale ipostaze, constituie un element fundamental în trăirile noastre. Evocarea lui semnifică o legătură indestructibilă cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul – cu istoria. Şi sentimentul acestei legături cu pământul, în ipostaza de patrie («moşia primită de la strămoşi»), îl poartă nedisimulat, în alcătuirea sa umană, Sfântul Ioan Cassianul.

Se evidenţiază, în această mărturisire, faptul că Ioan Cassianul era străin în Marsilia, unde a scris opera, din care am citat rândurile de mai sus. Dar care este patria sa, la care se gândeşte cu atâta duioşie? El nu o numeşte decât poetic.

Răspunsul fără echivoc îl dă Ghenadie, primul său biograf. Acesta, preot tot în Marsilia, format în şcoala monahală a Sfântului Ioan Cassianul, reluând biografia oamenilor iluştri ai Bisericii, întocmită de Fericitul Ieronim până la anul 392, adaugă încă 96 de scriitori. Aici este trecut şi îndrumătorul său duhovnicesc, cu precizarea că este de origine scit – «Scythia Minore, una provinciis Thraciae».

Deci aceasta este patria Sfântului Ioan Cassianul: Sciţia Mică, pământ geto-daco-roman, Dacia Pontică, pământ dobrogean, pe care-l cântă întâia oară, cu farmec dureros, poetul Ovidiu exilat aici cu trei veacuri şi jumătate mai înainte. Aici şi-a petrecut copilăria, în regiunea Pontului Euxin, unde oamenii «erau liberi ca marea şi ca vântul». Acest pamânt, cu frumuseţile lui sălbatice, îi aduce adieri de nostalgie în anii bătrâneţii.

Intensitatea vieţii creştine în Sciţia Mică explică apariţia pe aceste meleaguri a unor personalităţi ca Ioan Cassianul, Dionisie Smeritul sau renumiţii episcopi tomitani şi martirii care şi-au dobândit cununa cea neveştejită în acest spaţiu dacoroman.

Deci, după însemnarea întâiului biograf, învăţatul monah s-a născut în Dobrogea. Aproape contemporani şi trăitori în aceeaşi mănăstire, Ghenadie a fost, fără îndoială, bine informat. De altfel aserţiunea sa este confirmată de către Ioan Cassianul însuşi, prin discrete confesiuni şi prin stilul operelor sale.

«În chip firesc, limba latină a scrierilor cassiene este o latină a Sciţiei Mici şi a Daciei epocii, caracterizată prin prezenţa unor elemente şi valori specifice». (Î.P.S. Mitropolit Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Craiova, 1984, p. 64.)

Se adaugă la aceste argumente dragostea autorului pentru Biserica din Constantinopol şi în chip special pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, ortodoxia credinţei în care s-a născut şi combaterea fermă a ereziilor, mai ales a nestorianismului.

Biograful său din Marsilia a consemnat doar patria Sfântului Ioan Cassian, dar nu a precizat localitatea dobrogeană în care s-a născut. Descoperirile savantului român Vasile Pârvan, în anul 1912, au pus – credem – capăt controverselor asupra localităţii naşterii lui Ioan Cassianul. Acesta a descoperit în pădurea Şeremetului (azi, Cassian) două inscripţii care vorbesc de «Cassieni» («Vicus Cassiaci»). Învăţatul călugăr poartă, aşadar, numele locului natal.

Aducându-şi cu duioşie aminte de prietenul său Gherman, care l-a însoţit în lungile sale călătorii prin pustiurile scetice din Egipt, Sfântul Ioan Cassianul scria: «Mă împrietenisem cu el încă de când eram copil de şcoală, apoi la oaste, precum şi în viaţa monahală…». Deci a făcut şcoala în patria sa, şi-a făcut datoria de cetăţean, apoi a intrat în mănăstire.

Biografii lui mai adaugă că descindea dintr-o familie cu bună stare materială şi aleasă poziţie socială. Părinţii îşi puteau îngădui să-l trimită la o şcoală din Tomis sau din alt centru important din Sciţia Mică, unde putea afla dascăli de cultură clasică.

Nu se ştie unde şi-a făcut studiile, dar este sigur că a avut o educaţie aleasă. Cunoştea bine literatura latină şi greaca. El singur mărturiseşte că uneori, în timpul cântării psalmilor, îi reveneau în memorie versurile poeţilor antici, tulburându-l. Avea preferinţe pentru clasicii latini: Virgiliu, Horaţiu, Cicero etc. (P. Godet, art. Jean Cassien, în Dict. de theol. cath., vol. II/2, Paris, 1923, col. 1824.)

Într-una din mănăstirile dobrogene şi-a putut face el iniţierea în cinul sfinţit şi a agonisit cultura teologică pe care a desavârşit-o apoi în marile centre monahale din Răsărit. Cert este că neliniştile tinereţii nu-l mâna spre desfătări şi viaţă uşoară, pe care condiţiile materiale le puteau îngădui, ci îl îndreaptă spre înfrânare şi studiu.

Cu această experienţă dobândită, tânărul daco-roman se desprinde de cuibul părintesc şi îşi ia zborul spre înălţimile Duhului. Râvnind şi implorând «harul de Sus», fără de care nimic nu se poate săvârşi, se îndreaptă cu mare încredere spre înţelepţii pustiului, pentru a-şi dobândi libertatea spiritului în aspra nevoinţă a schimniciei.

Însoţit de fratele său întru zel duhovnicesc, Gherman, şi de o soră a sa, el îşi începe lungile călătorii în Răsărit, pe la anul 380. În Palestina se stabileşte, împreună cu Gherman pe care mai târziu îl va numi «Sfântul Gherman», într-o mănăstire din apropierea Betleemului.

Pentru a dobândi cunoştinţe noi şi a înainta în virtute, spre anul 385, el caută deşertul Egiptului, o adevărată patrie a monahismului comunitar. Aici se afla elita duhovnicească, adevăraţi atleţi ai virtuţii acelei epoci.

Istoria bisericească a păstrat nume vestite de asceţi, ca Pavel Tebeul sau Pahomie cel Mare autorii primelor orânduieli monahale, pe care le-au urmat şi completat Sfântul Vasile cel Mare, Fericitul Augustin şi, în mare măsură, chiar Sfântul Ioan Cassianul.

După ce s-a desăvârşit timp de şapte ani prin şcoala Părinţilor din Egipt, s-a înapoiat în Palestina, de unde se reîntoarce în Egipt. Dar pustiurile Egiptului, prielnice sihastrelor vieţuiri, sunt bântuite de la o vreme de întrebări şi controverse teologice, iscate între ereticii origenişti şi ortodocşi, din care au apărut secte fanatice şi agresive, uitate curând de istorie. Sistemele de viaţă monahală diferite – unii călugări sihaştri, iar alţii în obşte – au tulburat de asemenea liniştea pustiului.

Condacul 1

Pentru iubirea desăvârşită viaţa cea stricăcioasă lăsând, pe de-a-ntregul te-ai adus lui Hristos cel dorit. Căci arvuna Duhului luând, ai întărit Biserica întru dragostea Preasfintei Treimi şi chipul vieţii monahiceşti ca o flacără l-ai răspândit să lumineze marginile lumii. Pentru aceasta te lăudăm pe tine şi cu mulţumire cântăm: Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţă de mult preţ a neamului românesc!

(Acatistul Sf. Cuvios Ioan Casian Romanul)

 

Sf Ioan Casian – Varianta powerpoint

Autor: Ierod. Gamaliel Sima

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*