Pr. Benedict Ghiuș

S-a născut la 21 octombrie 1904 în Domnești, județul Vrancea și s-a mutat la Domnul în 12 iunie 1990 la Mănăstirea Cernica. Seminarul l-a făcut în Galați, iar Facultatea de Teologie la București și Chișinău. Și-a continuat studiile la Strassbourg, în Franța, între anii 1927-1932 și 1935-1937. Doctoratul și l-a luat la București cu teza inedită: Doctrina răscumpărării în imnografia Bisericii.

Călugărit în Mănăstirea Noul Neamț, în 1934, primește numele de Benedict, din botez fiind numit Vasile. În același an este hirotonit ierodiacon, în 1936 ieromonah, iar în 1939 hirotesit arhimandrit. Prefect de studii la internatul teologic din Cernăuți (1936), profesor și spiritual la Liceul Seminarial din Bălți (1938-1940), ajunge mai apoi preot la Catedrala Patriarhală din București (1940-1944).

În 1944 este ales episcop de Hotin, dar nu este recunoscut de autoritățile de atunci. Ajunge pentru scurt timp duhovnic la Academia Teologică din Arad, iar apoi asistent la Facultatea de Teologie din București (1944-1948). Un an vicar patriarhal, patru ani profesor la Seminarul Teologic de la Neamț, din nou preot la Catedrala Patriarhală, sfârșește prin a fi închis în 1958 și condamnat cu lotul Rugul Aprins.

Calvarul suferințelor sale reiese limpede din dosarul Securității. Pe data de 14 iunie 1958, prin mandatul de arestare nr.16, Locotenentul Major Blidaru Gheorghe, anchetator penal de securitate, ordonă arestarea părintelui.

Au urmat anchete dure și grele. Procesele verbale de interogatoriu le consemnează succint: pe 14 iunie între orele 08,15-14,00; tot pe 14 iunie între orele 17,25-20,00; pe 17 iunie între orele 10,45-14,00; pe 19 iunie între orele 09,15-13,40; pe 27 iunie între orele 10,15-14,00; pe 4 iulie între orele 08,45-14,00; pe 21 iulie între orele 09,30-14,00; pe 25 iulie între orele 19,13-22,00; pe 4 august între orele 09,45-14,00 și pe 5 august între orele 11,45-15,25.

E greu de înțeles pentru noi, care n-am trecut prin asemenea experiențe, chinul și epuizarea la care era supus părintele Benedict pentru a i se smulge nu faptele reale ce s-au petrecut, ci afirmațiile ce le conveneau anchetatorilor.

Cu obstinație încercau să-l determine pe Părintele Benedict Ghiuș să recunoască faptul că ar fi fost legionar, sau măcar că era simpatizant.

Părintele n-a fost legionar și s-a ținut dârz pe această poziție. Fiind totuși un om de caracter, și principial chiar cu cei fără principii, a recunoscut lucrul următor:

Prezența lui motivată la întrunirile studenților legionari avea un scop precis, după cum se vede din dosar: ”subsemnatul aveam misiunea de la Mitropolitul Visarion Puiu, în prezent fugit în străinatate, de a-i raporta felul cum decurg acele ședințe legionare, problemele care se discută acolo, cântecele ce se cântă, pentru a vedea dacă nu sunt derogări de la religia creștină”. Pentru anchetatori însă intențiile acestea bune n-aveau nici o valoare. Văzând anchetatorii că nu-l pot determina să se recunoască legionar, cum nici n-a fost, au condus ancheta pe un alt făgaș: legături cu legionarii.

Mărturii

Teoctist Arăpașu: Părintele Benedict, chip străluminat, de monah cu vocație filocalică

Despre tezaurul teologic și spiritual aflat în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe s-a scris, comparativ cu valoarea lui, foarte puțin. Cu greu se poate însă găsi o îndreptățire acestei negriji, căci imnografia bisericească rămâne cea mai vastă zugrăvire, prin forța și culoarea cuvântului inspirat, a istoriei sfinte a mântuirii noastre din păcat și moarte, prin Hristos, ca și modul divino-uman al ființării Bisericii. [...]

Cum, însă, Dumnezeu nu îngăduie ca scânteierea mărgăritarelor de mult preț ale Bisericii Sale să fie adumbrită mult timp, din pricina lipsei de luare-aminte a oamenilor, El cheamă la timpul potrivit pe câte un slujitor al Său, spre a repune în cinstea cuvenită toate acele valori de care depinde sporirea spirituală a celor credincioși. Unul dintre acești aleși slujitori ai voinței dumnezeiești este Arhimandritul, de pioasă amintire, Benedict Ghiuș.

Chip străluminat, de monah cu vocație filocalică, Părintele Benedict a făcut din binescuta sa erudiție, ca și din experiențele amare cu care a fost încercat - mai ales anii petrecuți în închisorile comuniste -, temeiuri de tot mai mai adâncă smerenie și de tot mai largă și caldă înțelegere față de orice semen al său.

(Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române - Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 5-6)

Pr. Sofian Boghiu: Amintiri despre părintele Benedict Ghiuș, din închisori și din Rugul Aprins

L-am cunoscut pe părintele Benedict Ghiuș în toamna anului 1936, când era ieromonah și, când de la Chișinău spre Strasbourg-Franța, a făcut un popas la Mănăstirea Cernica, pentru a vizita Seminarul monahal, unde, pe vremea aceea, eram elev în clasa IV-a.

A intrat în clasa noastră cu părintele director al Seminarului, arhimandritul Chesarie Păunescu. Părintele Benedict era tânăr, îmbrăcat civil, cu începătură de barbă, cu chipul blând, cu ochii albaștri, cu o voce plăcută și clară.

Ne-a spus câte ceva despre viața duhovnicească a studenților monahi benedictini de la Mănăstirea Maria-Laah din Germania, unde cu un an înainte își pregătise studiile de doctorat. Vorbindu-ne anume despre credința ordonată și sobră a studenților benedictini, ne-a îndemnat și pe noi să fim sârguincioși la învățătură și atenți la viața noastră duhovnicească, pentru că - spunea dânsul - Sfânta noastră Biserică are nevoie de oameni devotați și bine pregătiți. Cuvintele calde și convingătoare de atunci ale părintelui Benedict au lăsat o impresie de neuitat pentru toată clasa.

În luna noiembrie 1943, l-am întâlnit din nou pe părintele Benedict la Mănăstirea Antim.

Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei, care îl hirotonise pe părintele Benedict preot și duhovnic se afla acum în exil la Mănăstirea Antim. Îmbolnăvindu-se, a fost internat în Spitalul Brâncovenesc din Capitală. Încetând din viață la acel spital, a fost transportat la Mănăstirea Antim unde i s-au făcut funeralii naționale, ministrul Cultelor fiind Ioan Petrovici.

La prohodirea mitropolitului, în biserica mare a Mănăstirii Antim, în soborul de preoți și călugări basarabeni și munteni, a luat parte și părintele Benedict, împreună cu slujitorii mănăstirii din acea vreme.

Am fost, apoi, martor la alegerea sa ca episcop al Hotinului, în sala Parlamentului, din ianuarie 1944. Ședința a fost prezidată de mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei.

Deși nu și-a pus candidatura și nu și-a făcut nici un fel de propagandă electorală și nici nu a fost prezent în sala de alegeri, ci se afla în chilia sa de la Mănăstirea Antim, membrii Adunării Eparhiale a Episcopiei Hotinului și membrii Sfântului Sinod de atunci i-au înscris numele pe buletinele de vot alături de numele candidatului oficial.

La alegere, părintele Benedict a obținut majoritatea absolută a voturilor și a fost ales în scaunul de episcop al Hotinului.

Chemat din chilia sa de la Mănăstirea Antim și întrebat dacă primește această alegere, părintele Benedict a răspuns cu smerenie că primește. Apoi, printr-un cuvânt scurt și emoționant, a mulțumit alegătorilor pentru această deosebită cinstire.

Alegerea aceasta a fost însă anulată în chip arbitrar de Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri de atunci, sub influența răutăcioasă a neprietenilor celui ales.

Părintele Benedict s-a reîntors resemnat la Mănăstirea Antim, unde, peste câteva zile, i s-a pus în vedere să părăsească mănăstirea și să se mute în altă parte.

Deși știa de unde îi veneau asemenea amărăciuni și convins că Dumnezeu îngăduia aceste încercări, s-a mutat, totuși, în gazdă, în casa generalului Traian Tetrat, din apropierea mănăstirii.

În luna august, același an, a fost chemat profesor la Seminarul Teologic din Arad.

În anul 1945, pe baza unui concurs de mari pretenții, părintele Benedict a ocupat postul de asistent universitar la Facultatea de Teologie din București, pentru catedra de Ascetică și Mistică, având profesor titular pe Nichifor Crainic, iar după arestarea acestuia, pe părintele Dumitru Stăniloae, care s-a prezentat la post, venind de la Sibiu, abia în toamna anului 1946. Eu, pe atunci, eram student în anul al IV-lea la Teologie.

În lipsa profesorului titular, în anul universitar 1945-1946, părintele Benedict a predat și cursul de Teologie Ascetică și Mistică, pe lângă orele de seminar, pe care le-a susținut ca asistent.

Cu pregătirea sa teologică profundă, cu gândirea și logica sa clară, cu precizia și claritatea termenilor, iar pe de altă parte, cu trăirea personală a acestor realități pustnicești, părintele Benedict era un adevărat izvor de teologie, încât, la orele lui, era o liniște plină de taină în sala de curs și studenții, între care mă număram și eu , ascultau cu bucurie cuvintele pline de har ale vorbitorului. La orele părintelui Benedict veneau studenți și de la alte facultăți, ca să-l asculte, încât sala mare a facultății de Teologie era adesea plină de auditori.

În perioada 1945-1946, la Mânăstirea Antim a luat ființă mișcarea creștină ”Rugul Aprins” inspirată din Biblie(Exod III, 2-5). După interpretarea părintelui ieroshcimonah Daniil Teodorescu, inițiatorul acestei mișcări, ”Rugul Aprins”, care ardea și nu se mistuia, era simbolul rugăciunii neîncetate, a Rugăciunii lui Iisus.

Miezul ”Rugului Aprins” era tocmai rugăciunea neîncetată.

Părintele Benedict, pe atunci asistent la catedra de Ascetică și Mistică, de la Facultatea de Teologie din București, era în miezul acestor preocupări ale ”Rugului Aprins”. Conferințele care se țineau atunci în biblioteca Mănăstirii Antim erau axate în general pe tema Rugăciunii.

Aceste întâlniri aveau loc, de obicei, duminica după masă. În zilele săptămânii, seara, ne adunam numai noi, o parte din personalul mânăstirii, în sala bibliotecii, cu părintele Benedict și cu părintele Daniil, și citeam și comentam texte filocalice despre Rugăciunea lui Iisus. Menționez că în acea vreme începând din anul 1940, în perioada războiului și după aceea, până în anii 1948-1950, în Mânăstirea Antim erau peste 40 de persoane, din care o parte erau studenți monahi, absolvenți ai Seminarului monahal de la Mânăstirea Cernica, deveniți studenți la Facultatea de Teologie și la alte facultăți (medicină, litere, arte frumoase), iar altă parte monahi și frați, care lucrau în atelierul de argintărie al Institului Biblic, cu sediul în această mânăstire.

Părintele Benedict, pe vremea aceea, locuia tot la Antim. [...]

În toamna anului 1945, a sosit din Rusia părintele Ioan Culighin, cu mitropolitul Nicolae al Rostovului, al cărui duhovnic era. Au fost primiți, cu aprobarea patriarhului Nicodim, la Mânăstirea Cernica. În fiecare sâmbătă, părintele Ioan venea de la Cernica la Mânăstirea Antim și lua parte la întrunirile ”Rugului Aprins”, de duminică după masă, din sala bibliotecii.

Părintele Ioan trăise din copilărie în Mânăstirea Optina, din nordul Rusiei și își însușise Rugăciunea lui Iisus. În vârstă de circa 60 de ani, părintele Ioan cunoștea foarte bine scrierile Sfinților Părinți filocalici și avea o bogată experiență de trăire a acestei rugăciuni în condițiile vieții grele din Rusia comunistă. El era un martor al Rugăciunii lui Iisus și prezența lui a fost de mare folos practic pentru ”Rugul Aprins”, între anii 1945-1947, până la arestarea și condamnarea sa la muncă silnică pe viață, fiind transportat și întemnițat în închisoarea din Odesa.

Părintele Benedict a primit de la părintele Ioan binecuvântare specială, egală cu o inițiere în rugăciunea lui Iisus.

Dar ”Rugul Aprins”, care îndruma pe membrii săi către practicarea Rugăciunii lui Iisus, aducătoare de multă pace în suflete, a fost văzut de autoritățile politice-atee de atunci ca o organizație conspirativă, ostilă ordinii de stat, deși, în realitate, aceștia nu erau dușmanii statului.

Ca urmare, s-a procedat la arestarea lor. Cei mai vinovați dintre ei, după socotelile Securității, au fost 16, laici și monahi, acuzați de uneltire împotriva ordinii sociale.

Între cei 16 arestați și condamnați la ani grei de temniță, au fost în primul rând părintele Daniil Teodorescu și părintele Benedict Ghiuș, inițiatorul acestei mișcări creștine, care întrețineau flacăra ”Rugului Aprins”, ce ardea și nu se mistuia.

Între cei 16 arestați și întemnițați am fost și eu, care scriu aceste rânduri.

Am fost arestați toți, în aceeași noapte de 13 spre 14 iunie 1958.

Ne-am văzut cu toții, pentru prima dată de la arestare, la proces, în sala de judecată a Tribunalului Militar București, apoi la Jilava. La Aiud nu ne-am văzut decât parțial. Tot parțial ne-am văzut peste 4 ani, în colonia de muncă silnică de la Salcia, aproape de Brăila.

Cât am stat la Jilava, înghesuiți într-o celulă mare, cu pereții înegriți cu păcură, unde, în afară de noi, mai erau mulți alți oropsiți, părintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la început prin cuvântul său blând, convingător și înțelept ca o mare mângâiere pentru toți cei de față - civili, ofițeri, preoți, medici, monahi, tineri și vârstnici, încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam.

După 4 ani de viață aspră și grea de la Aiud, viață statică, de celulă, în condiții de mizerie și de exterminare, am fost scoși la muncă silnică.

În regimul de la Aiud, era interzisă orice activitate, cât de neînsemnată. Trebuia să stai nefăcând nimic. Și era foarte greu să n-ai voie să lucrezi. În regimul de muncă silnică, dimpotrivă, trebuia să muncești fără pic de odihnă.

În colonia de muncă silnică de la Salcia ne-am văzut cu părintele Benedict și cu alți colegi de la ”Rugul Aprins”, mai bine de doi ani: baracă, cu paturi suprapuse; în curtea închisorii păzită cu strășnicie și înconjurată cu sârmă ghimpată ori la muncile agricole sau la săpat pământul și căratul cu roaba pe dig, zi de zi, de dimineață până seara, afară de duminici, în orice anotimp.

În primele zile de la ieșirea din Aiud, părintele Benedict, slăbit, străveziu la chip, vlăguit de reumatism, abia putea să iasă la muncă. În fiecare dimineață îl vedeam tuns și bărbierit, în aceleași haine vărgate, cu roaba în mâini ori cu sapa pe umăr. După câteva săptămâni, munca de fiecare zi în aer liber, hrana puțin mai consistentă decât în celulă, convorbirile zilnice până la locul de muncă și întoarcerea la baracă și mai ales rugăciunea neîncetată, făcută în taină, l-au întărit atât trupește, cât și sufletește.

Mai ales duminicile, se formau grupuri în curtea închisorii și în fiecare grup se afla măcar un preot, pentru că, de toți, la Salcia erau în jur de o mie de deținuți, dintre care o sută eram preoți. Grupul cel mai mare dintre toate, era cel din jurul părintelui Benedict.

Se ruga pentru toți, apoi ne vorbea din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din istorie și din propria sa viață. Ne vorbea din bogăția inepuizabilă a cunoștințelor sale și din plinătatea inimii sale umplută de har.

Cuvintele sale, pline de lumină și de îmbărbătare, mergeau direct la inimă, ca o adevărată hrană duhovnicească, bucurându-ne și întărindu-ne, încât suferințele închisorii le suportam mult mai ușor, sporind în același timp și încrederea în Dumnezeul părinților noștri.

A fost eliberat în ziua de 25 iunie 1964, după 6 ani de temniță comunistă.

La 1 septembrie, același an, a fost reîncadrat în postul de preot slujitor la Catedrala Patriarhală de unde fusese arestat. După 6 ani de slujire la Catedrala Patriarhală ca preot și mare duhovnic, părintele Benedict s-a retras la Mănăstirea Cernica, la vârsta de 70 de ani, în 1974, aproape de moaștele Sf. Ierarh Calinic față de care avea o deosebită evlavie.

Timpul cât a trăit la Cernica și l-a împărțit între rugăciune, acasă și la biserică, și îndeletnicirile sale călugărești și cărturărești.

Eu, fiind atunci la Mănăstirea Antim, îl vizitam destul de des. Aceste vizite erau pentru mine niște mari sărbători.

De multe ori l-am găsit diortosind Proloagele din literă chirilică în literă latină.

Aceste Proloage, diortosite și mult îmbunătățite de părintele Benedict, cu Viețile Sfinților peste an și cu multe învățături de suflet folositoare după tipărirea lor în 1991 și răspândirea lor în țara noastră, au ajuns să fie bogată hrană duhovnicească pentru foarte mulți creștini dreptcredincioși.

Alteori îl găseam citind din vreo carte nou apărută sau stând de vorbă ori spovedind pe vreun fiu duhovnicesc venit din Capitală, căci avea foarte mulți fii duhovnicești, care-l vizitau adesea, în liniștea de la Cernica.

Uneori îl aflam în biserică, rugându-se în taină sau ajutând pe părinții mănăstirii la pomenirea pomelnicelor.

Oriunde se afla, totdeauna erau cu zâmbetul pe buze și cu multă pace în inimă, ca rod binecuvântat al rugăciunii neîncetate, pe care o practica cu adevărat.

Când mă întorceam acasă, la Mănăstirea Antim, purtam în memorie chipul său luminos și blând, iar în inimă duceam prospețimea cuvintelor sale, de mult folos duhovnicesc.

Deși suferea de un reumatism vechi, care l-a însoțit și în închisoare, iar în ultima vreme a vieții sale avea și o rană grea la un picior, totuși, nu l-am auzit niciodată cârtind împotriva acestor neputințe sau învinuind pe cineva din foștii săi dușmani. Îi dăduse Dumnezeu puterea de a ierta din inimă.

Când suferințele se agravau, devenind insuportabile, venea la câte un spital din Capitală, transportat de către cineva din numeroșii săi prieteni și fii duhovnicești.

Părintele Benedict s-a stins din viața aceasta pământească în chilia sa de la Mănăstirea Cernica, în data de 12 iunie 1990. S-a stins ca o lumânare de ceară curată, arzând el însuși, luminând și folosind pe mulți atât prin cunoștințele sale, dar mai ales prin exemplul vieții sale jertfelnice.

(Pr. Sofian Boghiu - Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii, ediție îngrijită de Gheorghe Vasilescu, Editura România Creștină, București, 1998, pp. 3-11) 

Pr. Roman Braga:”Dacă stăteai de vorbă cu părintele Ghiuş o oră, ieşeai com­plet purificat”

Părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut în viaţă şi care au avut o înrâu­rire asupra per­soa­nei mele sunt aproape toţi în cimitir... Între ei, la loc de cinste este pentru mine părintele Bene­dict Ghiuş, un duhovnic mai pu­ţin cunos­cut, pentru că era un om de o intimitate duhov­nicească ra­ră. Nu se expu­nea. L-au ales cam fără voia lui Episcop de Argeş, pentru că i-a depus candida­tura Nichifor Crai­nic. A fost du­hovnicul miş­cării «Rugu­lui Aprins», de la Mânăstirea Antim.

La el ne mărturi­seam, el ne-a dat binecu­vân­tarea să începem rugăciunea inimii. Era foarte căutat de intelectuali, dar era aşa de modest, încât se consulta cu toţi călugării, simpli, aşa cum erau. Dacă stăteai de vorbă cu părintele Ghiuş o oră, ieşeai com­plet purificat, pentru că omul acesta trăia credinţa la mari dimensiuni. N-a fost un duhovnic popular, ca să spunem aşa. A fost duhovnicul intelec­tualităţii Bucu­reş­tiului. Nu mărturi­sea lume simplă, pentru că, după părerea mea, nici n-ar fi putut să înţe­leagă lumea ce spunea el. Era foarte adânc şi rafinat. Profesori univer­sitari, ca Alexandru Codin Mironescu, Paul Stelian, doctorul şi poetul Va­sile Voiculescu, toţi se mărturiseau la părintele Bene­dict Ghiuş. Era un mo­del. Era sufi­cient să te uiţi la el. Mie mi-era de ajuns să-l văd. Duhovnicia ieşea din el într-un mod natural.

(Pr. Roman Braga - Revista Formula AS, anul 2013, nr. 1059, fragment de interviu realizat de Cirstian Curte)

Pr. Andrei Scrima: Părintele Benedict, versantul monastic al Rugului Aprins

Dacă în această singulară convivialitate, centrul grupului laic era Sandu Tudor, versantul monastic îl avea în inima sa pe părintele Benedict Ghiuș. Reluând parcursul lui anterior întâlnirii, vom găsi probabil acele repere ce pregăteau de departe împlinirile despre care vorbim aici. Către sfârșitul anilor 20 îl găsim ca doctorand în Teologie la Universitatea din Strasbourg, unde beneficiază de cursurile unor profesori de reputație consacrată în Occident. [...] Intrat în viața monahală în anii 30, calea lui în interiorul instituției ecleziastice se va situa sub semnul ambiguității:

firesc prețuit în genere, a suferit ostilitatea absurdă a ierarhiei bisericești și chiar a celei politice între 1940-1944; a fost ținut deoparte, blocat. Primul care i-a arătat înțelegere și simpatie la acest nivel a fost patriarhul Iustinian. Predicile l-au adâncit și, într-un anume fel, l-au păstrat pentru un destin diferit: l-am putea numi, succint duhovnicesc. Oscilând uneori între timiditate și rigoare, el a fost, de la un capăt la altul al experienței Antimului, duhovnicul, sfătuitorul, interlocutorul, intelectual calificat pentru căutătorii de sens ai acelei perioade. Printre primele rostiri primite de la el a fost, lapidară și gravă, aceasta: ”Nimeni nu părăsește ortodoxia pentru că a epuizat-o”. Și, urmând imediat, cu o coerență logică străbătând, ca printr-o chiasmă, îndărătui celor spuse: ”Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori”. [...]

Ca stareț nou-numit al Antimului, părintele Benedict s-a străduit să dea coeziune și un chip propriu acestei comunități cu structură aparte.

(Andrei Scrima - Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 134-136)

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa : Părintele Benedict Ghiuş - Surâs şi lumină

Îmi amintesc de un călugăr român, Părintele Benedict Ghiuş de la mănăstirea Cernica, din apropierea Bucureştiului. Părintele acesta practica, de mai multă vreme, rugăciunea inimii. Într-o Duminică, slujeam Sfânta Liturghie în aceasta mănăstire, împreună cu câtiva călugări. Părintele Ghiuş, foarte înaintat în vârstă, ne însoţea şi era aşezat pe un scaun în colţul altarului.

Soarele nu pătrundea în biserică, aşa că era destul de întuneric. La un moment dat, o lumină dulce a început să se răspândeasca din colţul în care era aşezat părintele Ghiuş. Fără a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzător şi transfigurat al părintelui. Această lumină a durat pe tot parcursul liturghiei iar în momentul în care părintele a luat Sfânta Împărtăşanie, mâinile i-au devenit luminoase. Cu toate acestea, părintele nu realiza ce se întâmpla. Atunci, fiecare s-a închinat înaintea sa, dar părintele s-a întristat, simţindu-se prea onorat, şi se retrase timid în colţul său. Odată cu sfârşitul slujbei părintele s-a îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate.

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Revista Rost, an V, numărul 47-48 din ianuarie-februarie 2007, p. 25)

Părintele Marc-Antonie Costa de Beauregard: Părintele Benedict Ghiuş - “Un om de o spiritualitate formidabilă”

Costion Nicolescu: În ce fel ati descoperit Ortodoxia?

Părintele Marc-Antonie Costa de Beauregard: (...)Și Biserica Română ne-a ajutat mult la început. Am călătorit în România, am cunoscut duhovnicii de acolo, l-am cunoscut pe Părintele Benedict Ghiuş, când am fost la Mănăstirea Cernica... Un om de o spiritualitate formidabilă! Era un om de cultură si mi-a dăruit mult. Stăteam uneori fără să vorbim, dar o forţă spirituală răzbătea din el ca o apă care curge, ca o lumină care se difuzează. Eu încercam să-i pun unele întrebări, dar aveam impresia că ele nu-l interesau prea mult.

Stătea mult timp fără să spună nimic, dar era extraordinară liniştea aceea care ieşea din el... Mi-a vorbit, totuşi, despre cum să fac, despre Biserică, despre Teologie... Vorbea foarte, foarte puţin, dar impresia cunoştinţei sale era extraordinară. Vorbea puţin, cam rău franceza, şi folosea o limbă română veche. Nu prea întelegeam ce-mi spunea, dar el m-a impresionat prin felul său de a fi. Cred că asta este esenţial în Ortodoxie, nu atât cuvintele pe care le spun oamenii, cât felul lor de a fi (care apare, în primul rând, spiritual!).

(fragment dintr-un interviu publicat în revista ”Alfa si Omega” nr. 9 din 16 iulie 1997)

Pr. Petroniu Tănase : Părintele Benedict - o icoană desăvârșită a monahului ortodox român

Prin anii 1943-44 mă aflam în Mânăstirea Antim din București, când în obște a venit un arhimandrit tânăr despre care se spunea că făcuse studii strălucite în Occident, la Strasbourg, și acum se grăbea să susțină o teză de doctorat în Teologie la Universitatea din București. Era părintele Benedict Ghiuș.

De statură mijlocie, cu barbă puțină, îmbrăcat modest, lua parte regulat la sfintele slujbe ale obștii Antimului. Cânta la strană, avea o voce melodioasă, caldă și un fel de a cânta care atrăgea atenția. Chiar răspunsurile simple de la ectenii : "Doamne miluiește", "Dă Doamne", le cânta cu o intonație care arăta evlavie și smerenie.

Slujirea la Sfântul Altar era cuceritoare. Te ținea atent și te pătrundea de evlavie, iar predicile părintelui Benedict te mișcau adânc sufletește. Cu frumusețe de cuvânt, cu rostire pătrunzătoare, cu adâncime de cugetare teologică și duhovnicească. Mi-a rămas neștearsă teologhisirea de la predica din Duminica Înfricoșatei Judecăți: "Am greși – zicea – dacă, văzând prețuirea pe care o dă Dumnezeu milosteniei, am socoti că toate celelalte fapte bune – mucenicia, rugăciunea, ostenelile pentru virtute – vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi răscântărite și răsplătite: faptele, cuvintele, gândurile. Dar în prețuirea așa de mare dată unor fapte așa de simple se ascunde o taină de mare pogorământ și de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Aceasta reprezintă prețul cel mai scăzut de mântuire care i se cere omului ca să nu rămână nici un om pe lume care să spună că nu a putut să se mântuiască știind că nu se află om pe pământ care să nu poată săvârși asemenea fapte de milostenie."

O astfel de prezență nu putea rămâne neobservată. Credincioșii Antimului, lumea intelectuală din București și mai ales tineretul universitar căutau să-l cunoască, să-i ceară sfat duhovnicesc. A fost o prezență de seamă în mișcarea Rugul Aprins. Colaborator apropiat al părintelui Daniil (Sandu Tudor), prieten și duhovnic al familiei profesorului universitar Alexandru Mironescu, părinte duhovnicesc al multdăruitului tânăr – mai apoi profesor universitar – Andrei Scrima. În chip firesc, conducerea Bisericii Ortodoxe a căutat să se folosească din plin de personalitatea părintelui Benedict. A fost slujitor și predicator la Catedrala Patriarhală, asistent preuniversitar al părintelui Stăniloae la catedra de Ascetică și Mistică de la Facultatea de Teologie din București, vicar patriarhal, ales episcop al eparhiei Hotinului, și profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea Neamț.

Dar într-o vreme în care stăpânirea comunistă era la putere, persoana părintelui Benedict apărea ca un corp străin, ca o piatră de poticnire. Nu era pe plac mai-marilor vremii, politica lui fiind politica Sfintei Biserici. Putea să fie profesor de teologie emerit, și nu a fost; putea să fie episcop sau mitropolit, dar nu a fost.

Într-o după-amiază, ne aflam împreună în cancelaria Sfântului Sinod de la Mânăstirea Antim, când un automobil grăbit a venit și l-a luat pe părintele Benedict și l-a dus la Patriarhie, la Camera Deputaților, unde fusese ales cu majoritate de voturi episcop al Hotinului. A mulțumit alegătorilor, care-l aclamau neîntrerupt, pentru ca a doua zi adunarea electivă să rămână perplexă, aflând de demisia părintelui Benedict, impusă de guvern.

Nici ca vicar părintele Benedict nu a făcut carieră. O astfel de persoană nu putea sta și activa în capitală. A fost trimis profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea Neamț. Foștii săi elevi de la Neamț, dintre care unii au ajuns episcopi, îl pomenesc cu admirație și se simt mândri că l-au avut profesor pe părintele Benedict. În această calitate, la cursul de practică al vieții monahale, părintele Benedict a întocmit un adevărat tratat îndrumător pentru reorganizarea vieții monahale, curs care ar merita să fie făcut cunoscut monahismului românesc din vremea noastră.

"Toată viața călugărească – precizează tratatul de mai sus – este ascultare și rugăciune, rugăciune și ascultare. Epocile de criză ale monahismului sunt o problemă a rugăciunii și a ascultării. Prin urmare, restaurarea monahismului stă în reîntoarcerea la temeiul acestor principii ale vieții monahale."

Tot părintele Benedict are meritul de a fi alcătuit, împreună cu părinții Daniil și Andrei, cel mai bun Regulament al vieții monahicești, aprobat și tipărit în timpul patriarhului Justinian. Pe lângă lecțiile de la seminar, în duminici și sărbători, părintele Benedict slujea și predica în biserica mare nemțeană și era solicitat regulat de stăreția mănăstirii să rostească cuvânt de învățătură duhovnicească către părinții obștii la adunările de după vecernia duminicii, cuvânt mult așteptat și apreciat de frățimea obștii.

A venit apoi vremea grelelor încercări. După cei cinci ani de grea temniță, părintele Benedict a revenit pentru o vreme ca slujitor la Catedrala Patriarhală, de unde s-a retras la obștea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, unde a continuat lucrarea sa de duhovnic încercat, dar mai ales s-a pregătit pentru călătoria cea mare în întâmpinarea Domnului Hristos, pe care L-a iubit din toată inima și L-a slujit cu dăruire totală.

Mi-a rămas în amintire ca o icoană desăvârșită a monahului ortodox român. Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că, pentru împlinirea desăvârșirii duhovnicești, două lucruri sunt absolut necesare: cunoștința și făptuirea duhovnicească. Or, părintele Benedict le-a avut depline pe amândouă: înaltă cunoștință teologică și duhovnicească, dar și trăire duhovnicească în evlavie, dragoste și smerenie.

(Pr. Petroniu Tănase - Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 41-45)

Pr. Ioan Gherasim: ”Chipul său de o blândețe de sfânt îmi apare și astăzi, după mai bine de jumătate de veac”

Adesea, legat de biografia cuiva se folosește sintagma ”era născut să fie așa ceva”. Nu găsesc alt cuvânt, nici de data asta care să-l definească pe acest profesor al nostru, din primii doi ani de seminar. Era născut să fie călugăr și chiar mai mult decât atât, dacă ar fi să ținem seama de treptele la care îl putea duce călugăria. În memoriile sale, Gala Galaction, pseudonimul literar al părintelui Grigore Pișculescu, scrie despre tânărul călugăr întâlnit la Mânăstirea Antim din București: ”6 august 1940 (marți)... între ucenicii mei călugări, am făcut azi Sfânta Liturghie. A predicat arhimandritul Benedict Ghiuș, un bun viitor vlădică al Bisericii noastre.”*

Ar fi de prisos să mai spun că nu a ajuns niciodată ”vlădică” adică episcop, cu toate că a fost ales la Bălți, în Basarabia de către Colegiul Electoral Bisericesc format din membrii Sfântului Sinod, sub președinția patriarhului Nicodim. Autoritatea politică însă, și-a băgat coada: e vorba de regimul mareșalului Antonescu - nu l-a confirmat. Dumnezeu l-a păzit și a scăpat cu viață. Dacă l-ar fi găsit bolșevicii la întoarcerea frontului, în mod sigur l-ar fi omorât. Odată cotropită Basarabia, Biserica a avut de suferit și prin slujitorii ei.

Ar fi bine ca o teză de licență sau cineva să ”scormonească” arhivele și să scoată la lumină martirajul acestei Biserici a Basarabiei de sub dominația bolșevică. Toate lucrurile acestea aveam să le aflu mult mai târziu. Toți discutau în șoaptă. Erau lucruri care nu se spuneau, mai ales unor copii sau adolescenți, așa cum eram noi atunci. Mai târziu, voi afla că numele părintelui Benedict Ghiuș este legat strâns de Mânăstirea Antim al cărui stareț și duhovnic a fost o bună bucată de timp: 1945-1947. În această perioadă, Antimul avea în persoana sa nu numai un stareț cultivat la cele mai înalte universități europene, ci și un caracter nobil care imprima o atmosferă încărcată de o remarcabilă ținută morală.

Numele său era indisolubil legat și de ”Rugul Aprins” - acea mișcare de revigorare a vieții religioase care lâncezea, mișcare ce urmărea crearea unei legături vii între Biserică și intelectualitate. Încă de la începuturile sale, în jurul anului 1940, Rugul Aprins avea adunați în jurul lui și al inițiatorului său Sandu Tudor (pseudonimul lui Alexandru Teodorescu), personalități ca : Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloaie, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu și alții, reprezentând floarea intelectualității creștine a epocii.

S-a născut și a trăit într-un loc și un timp care i-au fost mai mult decât potrivnice. Socotim că orice națiune care prețuiește cultura și pe oamenii săi de cultură s-ar fi mândrit cu un asemenea om, cărturar și preot. Ca și Mircea Vulcănescu și ca mulți alții ca ei, nu a putut părăsi țara în afara căreia nu și-ar fi găsit rostul. Poate pe linie teologică, doctrinară, ar fi devenit asemenea părintelui Stăniloaie, un savant, iar printre românii exilați ar fi fost socotit la fel cu Brâncuși, Enescu, Ionesco și mulți alții știuți și neștiuți. Dar... nu s-a lăsat dus.

Născut în comuna Domnești, jud. Vrancea în anul 1904, din părinți profund atașați de Biserică, tânărul Vasile - după numele de botez, strălucește la învățătură și după gimnaziu, urmează Seminarul Sf. Andrei din Galați. După primul an la Facultatea de Teologie București, este trimis de Patriarhul Miron Cristea, (așa cum a făcut și cu viitorul Patriarh Justin Moisescu), în Franța ca bursier La Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg pe care o absolvă în 1936. Acolo, i-a avut ca profesori pe A. Bertholet și Dennefeld, somități ale vremii. În afară de limbile clasice - greaca și latina pe care le studiase din seminar, își însușește germana, engleza și franceza.

În paralel cu teologia, a făcut studii de sociologie și filosofie fiind interesat de scrierile lui Henri Delacrois, Georg Dumas, ale lui Emil Durkheim și Henri Bergson. Având aplecarea spre mistica Sfinților Părinți, aici are ocazia să-i studieze și să se lase atras de misticii germani Meister Eckhart și Angelus Silesius. Prin opera lor, îi cunoaște și pe cei francezi: Henri Bremont și Maurice Blondel, ca și pe rușii Nicolai Berdiaev și Paul Evdochimov. În bibliotecile acestei universități, îi redescoperă pe Părinții teologiei ortodoxe Dionisie Areopagitul, Evagrie Ponticul, Maxim Mărturisitorul, sau Sfântul Simeon Noul Teolog, Nicodim Aghioritul, Vasile de la Poiana Mărului și Paisie de la Neamț. Mulți dintre aceștia erau traduși numai fragmentar în limba română. Traducerile Sfinților Părinți, adevărată operă a Bisericii noastre va începe mult mai târziu, prin truda Preafericitului întru adormire Patriarhul Justin Moisescu, pe timpul când era Mitropolit al Moldovei, timp total neprielnic pentru Biserică, muncă titanică ce continuă și astăzi.

Anul 1934 marchează în viața tânărului Vasile Ghiuș încredințarea întregii sale ființe lui Iisus Hristos. Se călugărește la Mânăstirea Chițcani, județul Tighina din Basarabia, primind numele de călugăr Benedict. Mitropolitul Basarabiei Gurie Grosu îl hirotonește ierodiacon și-l aduce la Mitropolia de la Chișinău. În anul următor, împreună cu un grup de monahi care studiaseră în Occident întemeiază societatea ”Prietenii Misiunilor”. Tot acum, este trimis cu o bursă în Germania, la Academia Monahală din Mânăstirea Benedictină Maria-Laach, unde se studia ortodoxia. După șase luni petrecute acolo, va mărturisi într-o scrisoare către un prieten: ”Așa de multe, adânci și noi lucruri am aflat în această Academie monahală, că ani de-a rândul aș dori să o frecventez de aș putea”.

Întors de la studii la Mitropolia Basarabiei, același Vlădică Gurie Grosu îl hirotonește întru ieromonah, rămânând pentru puțin timp aici. Urmașul la Mitropolia Bucovinei I.P.S. Visarion Puiu îl trimite din nou, la Strasbourg, ca preot capelan ortodox ”în folosul și sprijinul studenților români” care studiau acolo. Atât în timpul studiilor, cât și după acestea, desfășoară o muncă de publicare a crezurilor sale la revistele timpului: ”Misionarul”, ”Luminătorul din Chișinău”, ”Glasul monahilor”, ”Cuvânt bun” și altele. Datorită acestei activități, episcopul Hotinului Tit Simedrea îl hirotesește în treapta de protosinghel, iar Sfântul Sinod îl înalță la cea de arhimandrit.

Anul 1940 însemna, atât pentru țară cât și pentru Biserică, o sfâșiere a unui teritoriu însemnat și a câtorva milioane de frați întru credință. Părintele Benedict se refugiază la București, la Mânăstirea Antim. Patriarhul Nicodim îl numește preot slujitor, duhovnic și predicator la Catedrala Patriarhală. După refuzul regimului Antonescu de a-l numi episcop, la numai o lună i se impune să părăsească Antimul. Episcopul Aradului Andrei Magier îi oferă un fel de azil angajându-l ca profesor la seminarul de acolo. După un an, participă la un concurs la Facultatea de Teologie din București, unde obține postul de asistent universitar, iar în 1946, obține titlul de doctor în teologie cu teza ”Taina răscumpărării în imnografia Bisericii Ortodoxe”**.

După trei ani, în 1949, tânărul Patriarh Justinian Marina îl numește vicar administrativ pentru sectorul cultural, misionar, de învățământ teologic și mânăstiresc. Tot atunci, este numit Stareț al Mânăstirii Antim. După persecuțiile din partea regimului Antonescu, vor veni cele ale regimului comunist ateu și brutal pe care le va simți ca pe un pahar al suferinței care trebuia băut până la fund. S-a văzut silit la o serie de compromisuri pe care le refuză preferând un surghiun la Mânăstirea Neamț.

Acolo aveam să-l cunoaștem fiindu-i elevi. Cu toate că ne-a fost profesor doar primii doi ani, chipul său de o blândețe de sfânt îmi apare și astăzi, după mai bine de jumătate de veac, înainte. Ne preda un obiect care făcea parte din ”Studiul biblic” al Noului Testament: ”Explicarea Evangheliei” - în casa I-a și ”Explicarea Apostolului” - în clasa a II-a. Îmi stăruie în minte o întâmplare pe care îndrăznesc să o povestesc și care mi-a marcat o bună parte din carieră: după corectarea tezelor, a remarcat-o pe a mea spunându-mi: ”Tu ai să vorbești frumos când vei predica; ai grijă și nu-ți îngropa talantul!” Nu știu dacă înțeleg și evaluează pedagogii sau psihologii, cât poate însemna o astfel de încurajare pentru un puști de 15 ani! Din câte am trăit și am învățat de la școală sau de la viață, am uitat multe ; vorbele părintelui Benedict însă, mi-au rămas ca îndemn, încurajare și uneori, prilej de autocritică.

Când am trecut în clasa a III-a venind din vacanță, nu l-am mai găsit la Seminar și nu l-am mai văzut niciodată. După plecarea de la noi, a fost numit Stareț la Schitul Darvari din București, iar la 14 iunie 1958, părintele Benedict Ghiuș a fost arestat împreună cu alți 15 membri ai grupului care formau ”Rugul Aprins”. Este judecat și condamnat de Tribunalul Militar București la detenție pe viață. După recurs, i se modifică pedeapsa: 18 ani de muncă silnică. A executat șase, până la grațierea generală.

A cunoscut în cei șase ani Aiudul, Jilava și Salcia. În 1964 este eliberat.

Unul din monografii ”Rugului aprins” scrie despre momentul acesta: ”Anii de închisoare nu i-au afectat personalitatea rămânând același suflet delicat, lipsit de ambiții omenești, toate răutățile neatingându-i spiritul cultivat la înaltele școli de teologie ”.

Noi credem, avem convingerea că înaintea oricărei culturi, cea care l-a păstrat a fost credința jertfelnică cu care a plecat de acasă și de care nu s-a îndoit. [...]

Atât cât a trăit la Neamț, ca unul dintre prietenii și admiratorii părintelui Pogonat, personajul nostru principal a împărțit cu el surghiunul, ca doi purtători ai crucii lui Hristos. Adesea îi vedeam plimbându-se pe aleea mărginită de brazi a Vovideniei. Drumeagul acesta trecea prin fața casei fostului Mitropolit al Bucovinei Visarion Puiu - cel care îl trimisese la Paris pentru a fi sprijinul tinerilor teologi români de pe meleaguri străine, el însuși acum, ajuns urmărit de regimul comunist, fugar și pribeag la Paris. Acestei case, acum deja i se spunea ”a lui Sadoveanu” . De cele mai multe ori, părintele Benedict - poate în numele acelei sfinte prietenii și recunoștințe care îl lega de Vlădica Visarion Puiu - slujea des la acest schit Vovidenia, cu o deosebită bucurie pe care o mărturisea, așa cum atestă martorii acelor vremuri. Sigur că un fir nevăzut îl lega de ierarhul său, mai surghiunit și mai trist ca el. Acest loc îi fusese atât de drag ierarhului rătăcitor, până la a-și ridica o casă proprie alături de schit. Acolo avea de gând să se retragă la bătrânețe.*** [...]

În felul său, părintele Benedict Ghiuș era un peripatetic și un meditativ. Pleca ”apostolește” de unul singur, până la schiturile Icoana, acolo unde va fi surghiunit părintele Petru prietenul său, ori la Pocrov - cea mai frumoasă așezare mânăstirească ce mi-a fost dat să văd. Adeseori, cei doi surghiuniți pe aceste meleaguri se odihneau după drumul lung, în ”Poiana lui Pahomie” fostul Episcop de Roman și ctitor al schitului.

Dar părintele Benedict mai avea alți doi prieteni: frații Vasilache. În una din excursiile cu clasa I-a, l-am cunoscut pe părintele Vasile surghiunit și el aici. Fusese primul între predicatorii Patriarhiei Române, pe timpul Patriarhului Nicodim. Peste câțiva ani, aveam să aflu că acesta ”a plecat” în America. Fratele său Haralambie care fusese un timp starețul Mânăstirii Neamț, avea să sfârșească în închisorile comuniste.

(Pr. Ioan Gherasim - Petru Pogonat. Meditațiunile unui călugăr surghiunit, Editura Conta, Iași, 2009, pp. 72-80)

 Autor: Ierod. Gamaliel SIma

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*