Pr. Paulin Lecca

Viața

Preacuviosul Parinte Arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996) este basarabean de origine și s-a nascut in localitatea Babele, din judetul Ismail, din parintii Grigore si Maria Lecca. Tatăl său a fost mai întâi invatator si apoi preot in judetul Balti. Părintele Paulin a urmat Seminarul si Facultatea de Teologie la Chisinau, unde l-a avut profesor pe Ioan G. Savin şi a obţinut licenţa în anul 1956. După absolvirea Teologiei vine la Bucureşti şi audiază cursurile renumiţilor profesori Nichifor Crainic și Gala Galaction pe care a căutat sa-i urmeze atat pe calea scrisului, cit si a misionarismului ortodox. A fost hirotonit preot la 29 septembrie 1957. Sub regimul antonescian, in perioada anilor 1941-1943, a fost preot misionar in cateva sate din Transnistria, precum si la Odessa.

În „dramatica vară a anului 1940”, tânărul Victor Lecca trece Prutul în România. Din acel moment viaţa sa a cunoscut o schimbare radicală. Astfel, veselul student teolog ia hotărârea de a se călugări, fapt ce stârneşte nu numai mirarea „tovarăşilor de petreceri”, ci şi a profesorilor Nichifor Crainic şi Gala Galaction. Prin urmare, intră ca frate la mănăstirea Frăsinei, unde după război va fi călugărit sub numele de Paulin. În acest aşezământ monahal, cu rânduială athonită aspră, porneşte pe „calea cea strâmtă” a desăvârşirii, nevoindu-se cu „rugăciuni aprinse însoţite de lacrimi fierbinţi, rostite în chilie sau în miez de pădure, unde se refugiază adesea …”, până când „se umple de duh, de bucuria neasemuită, nemărginită şi continuă a credinţei dobândite şi mereu, zi de zi, noapte de noapte, întărite”. A progresat atât de mult în credinţă, nădejde şi virtute, „încât nici cutremurul din noiembrie 1940 nu-l poate clinti din biserica în care, alături de alţi fraţi, mai slabi de înger, se închina”.

În volumul de memorii De la moarte la viaţă, arhimandritul Paulin Lecca descrie perioada de ucenicie a fratelui Victor în mănăstirea Frăsinei, deprinderea sa cu ascultarea, rugăciunea, tăcerea, dar şi „frica de rutină, de mecanizare, de risipire şi de mândrie de care cu greu scapă cei ce cântă şi citesc la strană”. Aici dobândeşte darul lacrimilor şi conştientizează că este „o biată frunză pe valurile înfuriate ale lumii sau un călător ce rătăceşte prin pustiu năzuind spre Patria cerească”.

 În toamna anului 1941, porneşte spre Chişinău, unde petrece mai multe săptămâni cu familia, aşteptând aprobarea autorităţilor bisericeşti pentru a pleca misionar în Transnistria. Primind aprobarea, porneşte imediat spre Tighina, pentru obţinerea vizei de trecere în Transnistria. În iarna grea a anului 1942 îşi începe misiunea de propovăduire a cuvântului Domnului şi de predare a religiei în şcoală. Experienţa trăită de rasoforul Victor Lecca în Transnistria şi în şcolile de la Odesa este terifiantă. Pe lângă problemele personale cu care se confruntă, lipsa hainelor, banilor, alimentelor, vede necazurile, nevoile şi sărăcia oamenilor şi neputinţa sa în faţa acestor neajunsuri, „singurii prieteni care mă înţelegeau, mă iubeau, mă încurajau şi mă îmbrăţişau cu toată dragostea, fără să râdă de rupturile şi de păduchii mei” fiind copiii pe care îi instruia, „aceşti îngeraşi pe care nu-i voi uita niciodată”, mărturiseşte părintele.

Pe la sfârşitul lui octombrie 1943, autorităţile militare au emis un ordin de arestare pe numele lui Victor Lecca, întrucât refuza încorporarea în armată. În declaraţia făcută atunci, rasoforul Victor scria că refuză să facă „serviciul militar şi războiul întrucât, pe lângă ororile războiului, înseşi principiile militare sunt în flagrantă contradicţie cu principiile evanghelice şi legiferările sfintelor canoane”. „Eu pun mâna pe armă dar nu împuşc oamenii care sunt fraţii mei. Nu vreau să omor pe nimeni. E păcat să omori, iar nu să pui mâna pe armă”. Arestat la 1 noiembrie, tânărul misionar se confruntă cu mizeriile unei închisori insalubre, cu trivialităţile unor oameni necredincioşi şi imorali. „Ceea ce mă cutremura până în străfundul sufletului – mărturiseşte el – erau mai ales înjurăturile la adresa lui Dumnezeu, la adresa lui Hristos”.

La data de 15 noiembrie 1943 este judecat în faţa Curţii Marţiale, fiind condamnat la moarte şi confiscarea averii. Aşteptând punerea în aplicare a pedepsei, singura sa mângâiere este Biblia, adusă de părinţi şi rugăciunea. După nenumărate încercări, suferinţe şi lipsuri îndurate în închisoare, împreună cu alţi condamnaţi la moarte: dezertori, comunişti, sectanţi, este încarcerat la Timişoara, unde are parte de un tratament mai lejer. La 15 septembrie i s-a înmânat biletul de ieşire din penitenciar şi, după un scurt popas la fratele său, care era preot într-un sat din Vâlcea, revine la Frăsinei, „ca fiul risipitor”, fiind primit cu dragoste de „fraţii şi părinţii săi iubiţi, chiliuţa, pădurea, păsările …”.

Pe lângă vieţuirea în mănăstirea Frăsinei, ieromonahul şi mai apoi arhimandritul Paulin Lecca, a făcut parte din obştea mănăstirilor Govora, Antim – Bucureşti, schitul Rarău şi Gologanu, iar în centrele eparhiale din Galaţi (1961-1968) şi Bucureşti a funcţionat ca exarh.

Timp de patru ani, adică de la 1 octombrie 1968 şi până la 1 martie 1972, Paulin Lecca a funcţionat ca preot duhovnic la Şcoala de cântăreţi bisericeşti şi Seminarul teologic din Caransebeş, calitate în care a predat seminariştilor Istoria biblică a Vechiului şi Noului Testament, Explicarea Evangheliei şi Apostolului, Noul Testament şi, temporar, Omiletica, Pastorala şi Catehetica.

Experienţa bogată dobândită la mănăstirea Frăsinei, în timpul activităţii misionare şi didactice din Transnistria şi Odesa, blândeţea, răbdarea şi dragostea de copii, tineri, de oameni în general, vorba dulce, faţa luminată mereu de un surâs cald, privirea cuceritoare şi iscoditoare şi mai ales ţinuta monahală impecabilă, au impresionat profund pe seminariştii acelor ani, care s-au ataşat de el cu toată sinceritatea, admiraţia, preţuirea şi afecţiunea lor curată, sentimente pe care le păstrează până astăzi toţi cei pe care i-am consultat în vederea alcătuirii acestui material.

Rugăciunea de dimineaţă şi de seară, obligatorie, se oficia pe holul de la etajul şcolii, unde era loc pentru cei aproximativ 300 de seminarişti, preotul spiritual Paulin Lecca fiind nelipsit şi de o punctualitate exemplară. În fiecare seară, Preacuvioşia Sa susţinea o scurtă meditaţie, ilustrată cu o istorioară din Pateric şi literatura patristică, tinerii seminarişti gustând din plin frumuseţea şi profunzimea cuvintelor şi învăţăturilor sale.

În anumite duminici din timpul anului şcolar i-a însoţit pe elevii din anul V în practica omiletică şi catehetică, aşa numita „misiune” organizată în parohiile din jurul Caransebeşului. Unele predici şi cateheze, rostite de elevi, le-a înregistrat şi le-a trimis Centrului eparhial, fiind prezentate chiar Consiliului Eparhial. Interesante şi importante sunt apoi constatările făcute de preotul duhovnic Paulin Lecca în urma acestor misiuni, cum ar fi aceea că în parohia Slatina Timiş la sfânta Liturghie au participat şi credincioşii romano-catolici.

Foarte bun cunoscător şi mai ales trăitor al Sfintei Scripturi şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi, preotul spiritual Paulin Lecca a reuşit să capteze interesul seminariştilor pentru aprofundarea acestor opere inegalabile ale spiritualităţii noastre creştin-ortodoxe. „Metoda didactică a profesorului spiritual Paulin Lecca – mărturiseşte protopopul dr. Ioan Bude din Timişoara, fost elev la seminarul din Caransebeş, era povestirea. Era un neîntrecut narator …, alături de care, pentru întâia oară am pătruns cu emoţie în universul Bibliei”.

Părintele profesor dr. Nicolae Morar, şeful catedrei de Teologie a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie din Timişoara, la rândul său elev al părintelui Paulin, precizează că „maieutica adoptată (de părintele, n.n.) a fost, eminamente, evanghelică. Povestirile biblice, din Vechiul şi Noul Testament, dublate de exegeze conjugate ale Sfinţilor Părinţi, aşezate în canonul pedagogiei moderne, au fost elemente de forţă ale artei sale, ale destoiniciei de a plăzmui caractere”.

Un alt discipol al preotului spiritual Paulin Lecca, preotul profesor dr. Ioan Tulcan, decanul Facultăţii de Teologie din Arad, îşi aminteşte că acesta s-a remarcat în faţa tinerilor seminarişti de odinioară prin trei aspecte importante:

  1. „deschiderea accesului spre înţelegerea duhovnicească a Sfintei Scripturi;
  2. slujirea cu trăire pilduitoare a sfintelor slujbe şi îndeosebi a sfintei Liturghii, care îi prilejuia experienţe duhovniceşti răscolitoare, însoţite de lacrimi;
  3. orientarea elevilor către cinematografie şi vizionarea, împreună cu ei, a unor filme considerate instructive şi analizarea acestora în ziua următoare la clasă. Cu acest prilej, reuşea să descopere în faţa tinerilor semnificaţiile duhovniceşti şi teologice nebănuite ale unor scene vizionate, aparent fără relevanţă”.

Elevii seminarişti l-au perceput apoi ca un om bun, nu numai în raport cu ceilalţi profesori, ci mai ales în relaţia lui directă cu fiecare elev în parte. Modul lui de a se adresa unor copii: „frăţia ta!” sau „frăţiile voastre!”, l-a apropiat pentru totdeauna de tinerii teologi, spune protopopul Ioan Bude.

O caracteristică ce l-a individualizat pe arhimandritul Paulin Lecca este aceea că „nu putea fi văzut vorbind de bunul Dumnezeu, fără să plângă. Era foarte sensibil, iar pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El a ajuns la o curăţie, încât nu mai putea să considere pe nimeni păcătos. Dacă-i spuneai: „Părinte, acela este un ticălos, nu vrea să se îndrepte. Părinte, nu sta de vorbă cu el!”, răspunsul era: „Nu, nu se poate, trebuie să fie un om bun!”. În mintea lui lipsită de orice întunecime nu putea să încapă gândul că cineva ar fi păcătos…”.

Arhimandritul Paulin Lecca a fost, de asemenea, un slujitor şi un predicator cu „carte şi cu har”, cum scria Marin Preda, asemenea altor duhovnici de marcă ai secolului XX: Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Serafim Popescu, Teofil Părăian, Sofian Boghiu ş.a.

Aşa cum s-a mai arătat, el impresiona mai ales prin lacrimile ce însoţeau momentul Prefacerii Sfintelor Daruri, când rostea cu tremur în glas: „Luaţi, mâncaţi…”, „Beţi dintru acesta toţi…”, „Ale Tale dintru ale Tale…” şi când predica de pe amvonul istoricei catedrale „Sfântul Gheorghe” din Caransebeş despre Patimile şi Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos.

Fost ucenic al părintelui duhovnicesc Ioan Kulîghin, al mişcării spirituale şi duhovniceşti „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim, din Bucureşti, arhimandritul Paulin Lecca a deprins multe din învăţăturile folositoare împlinirii şi cultivării rugăciunii inimii.

Pentru elevii care studiau la Caransebeş, între 1968-1972, „întâlnirea cu Părintele Lecca a fost tulburătoare. Aveam înainte chipul smereniei – se destăinuie preotul Nicolae Morar – dincolo de orice orgoliu disimulat. O imagine, pot afirma acum, filocalică. Ca dascăl şi duhovnic, ne-a sporit cunoaşterea şi evlavia. A fost un avă al ideii şi trăirii, un spirit angajat, care a reuşit să aşeze conştiinţe dornice de aşezare – adolescentine (ca ale noastre, discipolii săi) şi mature (credincioşii de rând) – în albia existenţei fericite”.

Biblioteca personală a părintelui Lecca a fost mereu la îndemâna seminariştilor. Lui i se datorează, în mare parte, interesul tinerilor teologi pentru scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru clasicii literaturii ruse şi universale. De la el am citit, pentru prima dată, „Paradisul pierdut” al lui John Milton, „Infernul” lui Dante, „Fraţii Karamazov” al lui Dostoievski, el ne-a călăuzit spre lecturarea operelor lui Gala Galaction, ne-a vorbit despre Vasile Voiculescu şi teologii ruşi din Occident.

Aceste trăsături duhovniceşti şi intelectuale ale preotului duhovnic Paulin Lecca, dragostea şi preţuirea de care se bucura în rândul seminariştilor (pe care îi scotea uneori seara la cinematograful din centru, între orele 22-24, dar şi în cartierul mărginaş al oraşului, Balta Sărată, deşi Regulamentul seminarului interzicea asemenea ieşiri) şi al credincioşilor din oraş şi împrejurimi, au deranjat pe mulţi şi mai ales pe reprezentanţii autorităţilor represive ale statului comunist ateu (Securitatea şi Departamentul Cultelor). Era prea multă trăire, prea multă duhovnicie la seminar, prea legaţi erau elevii de acest monah cu ţinută filocalică şi prea mulţi credincioşi căutau sfatul său duhovnicesc şi rugăciunile sale. Aşadar, de aici şi până la a-l face pe duhovnicul seminarului colaborator al Securităţii nu a fost decât un pas. Nicolae Cornean, un bătrân maliţios şi frustrat că nu a reuşit să-şi depăşească modesta condiţie de bibliotecar, a lăsat un „jurnal” în care arunca cu noroi în preotul Lecca, „om al securităţii, un isteric care propunea Omiletică şi ghiftuia copiii cu toate aberaţiile”.

La 1 martie 1972, preotul spiritual a trebuit să părăsească seminarul, însoţit până la gară, la orele nopţii, fără învoire, de elevii din clasele mai mari, lăsând în sufletul tinerilor teologi o tristeţe şi un gol fără de margini.

După plecarea din Caransebeş a revenit la Frăsinei, apoi a ajuns stareţ la mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea, ctitorită de domnitorul Matei Basarab. Acolo a trăit o vreme, „în deplină simplitate”, acest „om cald, care ştia să plângă cu cei ce plâng, ştia să râdă cu cei ce râd, ştia să sufere cu cei ce suferă”.

Preotul Traian Micoroi de la Arad mărturisește: „Viaţa Părintelui Paulin – scrie în continuare autorul citat – este o viaţă de căutare, un model şi pentru cei care au avut privilegiul şi binecuvântarea de a-l fi cunoscut, dar şi pentru cei care nu l-au cunoscut, căci spre deosebire de mulţi părinţi duhovniceşti care i-au învăţat pe oameni fiind mari în Împărăţia lui Dumnezeu, Părintele Paulin a şi scris multe lucruri şi acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci”.

Având probleme de sănătate şi fiind ostenit de greutăţile, lipsurile şi necazurile suferite, dar cu bucuria duhovnicească a lucrului împlinit, părintele profesor, duhovnic şi exarh Paulin Lecca şi-a înaintat demisia către Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae, cu motivaţia că „fiind bolnăvicios şi înaintat în vârstă, nu-mi pot îndeplini toate îndatoririle privitoare la disciplina şi supravegherea elevilor. Totodată – scria el – Vă rog să-mi daţi binecuvântarea de a mă reîntoarce la mănăstirea mea de metanie (Frăsinei, n.n.) ori, dacă boala mea se va agrava, la Casa sanatorială de la mănăstirea Dealu”.

Ultimii patru ani ai acestei vieţi pământeşti (1994-1998) i-a petrecut în armonia rugăciunilor şi cântărilor duhovniceşti la mănăstirea de călugăriţe Rogozu, Vrancea. Acolo s-a săvârşit din viaţă, la 30 ianuarie 1998, fiind înmormântat în cimitirul aşezământului monahal, nu departe de biserica în care a slujit.

Scrieri

Deşi nu a avut o viaţă liniştită, ci presărată adesea cu necazuri şi lipsuri, cu răutăţi şi duşmănii, arhimandritul Paulin Lecca a reuşit să dăruiască posterităţii câteva lucrări de certă valoare teologică, din păcate ajunse postum la cunoştinţa preoţilor şi credincioşilor. Prima dintre acestea, De la moarte la viaţă, citată mai sus, este un roman memorialistic – cu caracter testamentar – personajul Victor Moldovanu fiind autorul însuşi; Ce este moartea?, Ed. România Creştină, 1997, a fost numită un „catehism ortodox despre moarte, în care învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi este înfăţişată într-o manieră simplă şi sistematică” (Arhim. Ioasaf Popa, coperta 4 a volumului); Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, Bucureşti, 1998 (cel mai important studiu despre Dostoievski scris de un teolog român după faimosul curs „Dostoievski şi creştinismul rus” al lui Nichifor Crainic) a făcut şi obiectul unei conferinţe organizată de ASCOR Bucureşti; Rugăciunea vameşului, Ed. Christiana, Bucureşti, 1998; Cum să citim Biblia în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Ed. Sophia, Bucureşti 1999.

„De la moarte la viata”, Editura Paideia, Bucuresti, 1996 (roman memorialistic – personajul Victor Moldovanu este autorul insusi – cu caracter testamentar, prezentat calduros de regretatul critic literar Valeriu Cristea, cu care parintele Paulin s-a cuminecat mai ales intru Dostoievski); Trebuie sa retinem faptul ca monahii au scris din necesitatea de a fixa si transmite invataturi de credinta sau experiente duhovnicesti, de aceea textele lor nu sunt fictionale, ci incarcate de realitate. In acest context, romanul Parintelui Arhimandrit Paulin Lecca ar putea surprinde daca nu am afla, citind Postfata criticului Valeriu Cristea, ca este vorba de o autobiografie mascata de un nume fals si pretextul gasirii unui jurnal in podul Manastirii Frasinei. Putini scriitori s-au incumetat sa se refere exclusiv la probleme monahale. Dintre acestia ne amintim de Damian Stanoiu si Tudor Arghezi (ambii fosti vietuitori in manastire), precum si de Vasile Voiculescu. Dar toti trei realizeaza o critica a crizei monahale din perioada interbelica, prezentand manastirea nu ca pe o intrare in Imparatie, ci ca pe o poarta a iadului, ca un loc al compromisurilor si al tuturor pacatelor. Astazi avem in fata o carte autentica ce raspunde duhovniceste acestor scrieri. Este un “Bildungsroman”, prezentand initierea unui tanar teolog, prins intre deliciile si ispitele vietii studentesti (care numai “teologica” nu este) si aspiratiile sale de a trai crestinismul asa cum cei din jur nu mai erau in stare s-o faca.

“Nebunia” de a parasi totul si de a intra in manastire era taxata ca atare de parinti, prieteni, rude, profesori, chiar si de cei pe care-i afla in manastire, monahi prin haina, dar nu prin straduintasi nevointa. “Nu mai era nevoie sa ma fac nebun pentru Hristos”, spune autorul, “pentru ca si asa toata lumea ma considera nebun”(pg.111). Fratele Victor Moldovanu reface pas cu pas traseul Parintilor din Pateric: caderea in pacat, remuscarile constiintei, parasirea lumii si intrarea in manastire, ispitele primirii, acomodarea cu viata monahala si primele bucurii duhovnicesti, diferite incercari, misunea in lume si reintoarcerea la manastire. Cu o singura diferenta: datele exacte ale evenimentelor istorice le plaseaza intre anii 1940 si 1944, in Romania, Basarabia si Transnistria. Pagini intregi ne amintesc de “pelerinul rus” si Dostoievski (de altfel, Staretul Zosima este “parintele duhovnicesc” al fratelui Victor), dar si de texte filocalice: “In clipe de durere, imi gaseam unica intarire si mangaiere in rugaciune. Ca si in primele luni de la Frasinei, as fi fost pierdut daca nu m-as fi rugat. Acolo aveam slujbe, Sfanta Liturghie, Acatistul, Paraclisul..., dar aici nu aveam decat Psalmii lui David. Ma asezam jos, pe podele, intr-un colt de baraca, si incepeam sa ma rog. Dar rugaciunea mea nu era o rugaciune obisnuita. Rugaciunea mea tasnea din sufletul meu, asa cum tasneste gheizerul din inima pamantului, manat de un foc si de o presiune grozava. Numai in primele luni de la Frasinei ma mai rugam cu atata putere”(pg. 231). Mentionam ca cel ce se ruga astfel se afla in inchisoare, condamnat la moarte. Sau: “El nu stia ca tocmai in chinurile de la Frasinei eu imi gaseam fericirea pe care n-o puteam gasi nici in casatorie, nici in bunastare. Si apoi fratele meu nu stia ca si eu sunt logodit, casatorit, indragostit. Si asa cum intr-o teaca nu pot incapea doua sabii, tot astfel in inima mea nu mai putea intra o alta dragoste. Pentru vecii vecilor mi-am dat inima lui Iisus Hristos. Iar Iisus ma cheama din nou la Frasinei.... A doua zi am ajuns la Frasinei, unde intr-adevar ma asteptau fratii si parintii mei iubiti, chiliuta, padurea, pasarile”(pp. 287-288). Putem considera aceasta carte si un roman de aventuri, dar de aventuri duhovnicesti. Ea se gaseste pe tarabe alaturi de alte carti de aventuri, care propun o lume a pacatului. Oricui ii este la indemana s-o cumpere si s-o citeasca, chiar numai din curiozitatea de a afla ce si cum poate scrie un monah.

Arhimandritului Paulin Lecca îi aparţine şi voluminosul tratat teologic Adevăr şi Pace, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, despre care autorul concluzionează: „Am urmărit în paginile de mai sus adevărul şi am aflat că singurul adevăr vrednic să fie cunoscut este Adevărul Întrupat; ne-am străduit în paginile de mai sus să statornicim pacea şi ne-am încredinţat că singura pace în care pot odihni inimile noastre este pacea lui Iisus. Tot ce este în afară de acest Adevăr e minciună, e eroare, e rătăcire şi tot ce este în afară de această Pace e război, e tulburare, e răzvrătire”. Preotul profesor dr. Constantin Coman apreciază că această lucrare a arhimandritului Paulin Lecca are o „valoare extraordinară, este un „tratat extins” foarte bine documentat, cu un „foarte riguros şi adânc discurs propriu” şi „o pledoarie pentru relevanţa universală a Adevărului Bisericii… În plus, Părintele Paulin Lecca se dovedeşte un neîntrecut scriitor, folosind o limbă românească fermecătoare”.

Activitatea cărturărească a părintelui Paulin Lecca este întregită şi de numeroasele articole publicate în diferite reviste bisericeşti, precum şi de traducerile făcute din limba rusă, şi anume: Igor Smolici, Din viaţa şi învăţătura stareţilor, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997; Serghei Bulgakov, Icoana şi cinstirea sfintelor icoane, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, lui datorându-i-se şi una dintre versiunile româneşti ale Pelerinului rus, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998.

Părintele arhimandrit Paulin Lecca a rămas în istoria mona­hismului românesc drept un monah smerit, dar erudit, un profund cunoscător al Sfintei Scripturi, al Sfintei Tradiţii şi al scriitorilor creştini, precum şi al istoriei şi literaturii universale. Preasfinţitul Părinte Ambrozie al Episcopiei Giurgiului, care l-a cunoscut la Schitul Darvari din Bucureşti, a mărturisit despre părintele Paulin Lecca faptul că „nu putea fi văzut vorbind despre Bunul Dumnezeu fără să plângă. Era foarte sensibil, iar pentru el, practic, cuvintele aveau alt sens“. Da, este adevărat, avea darul lacrimilor, lacrimi care curgeau odată cu rugăciunea inimii. Părintele Lecca a gustat din darurile lui Dumnezeu, fapt pentru care a trăit în duhul rugăciunii toată viaţa.

Părintele Paulin Lecca a fost un părinte cu duh de Pateric, care a înţeles că talantul dat de Dumnezeu nu trebuie îngropat, ci trebuie înmulţit. Prin mulţimea celor care l-au cunoscut, dar mai ales a celor cărora le-a fost de mare ajutor duhovnicesc, considerăm că talantul primit de părintele Paulin Lecca a fost însutit sau chiar înmiit. A participat la mişcarea Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, fiind deosebit de apropiat de stareţul Ioan Kulâghin. Cei doi au avut deseori întâlniri.

Părintele Paulin Lecca era conştient de misiunea sa în lume, era conştient ca duhovnic  de importanţa fiecărui suflet, fapt pentru care ştia să-şi apropie semenii şi să le îm­părtăşească sfaturile evanghelice sau cele din opera marilor scriitori creştini. Dar iată un cuvânt al scriitorului  Dostoievski pe care îl repeta ori de câte ori avea prilejul: „O singură clipă, spune, nu un minut sau un ceas, ci o clipă ne-a dat Dumnezeu fericirea să trăim aici pe pământ şi să ne pregătim pentru fericirea veşnică. Dacă pierdem această clipă, pierdem fericirea veşnică. Meritul nostru pe pământ este să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toată puterea, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Şi dacă am murit fără a face aceste fapte bune, în vecii vecilor nu mai putem face nimic. Am pierdut pentru totdeauna fericirea veşnică“. (Prof. Florin Micu)

 

Autor: Ierod. Gamaliel Sima

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*