Pr. Petroniu Tănase

Viața

Părintele Petroniu s-a născut în anul 1914 în comuna Farcașa, județul Neamț. S-a călugărit de foarte tânăr în Mănăstirea Neamț – ctitoria Domnitorului Ștefan Cel Mare și Sfânt din anul 1497, unde a avut marea șansă de a fi coleg cu Sfântul Ioan Iacob Românul. Mai târziu a fost trimis la București pentru studii, iar astfel a intrat în obștea Mănăstirii Antim. A studiat teologia (licențiat), dar a făcut în paralel și unele studii de matematică și filozofie. A fost membru al grupării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din București – care a fost ultimul bastion de rezistență al intelectualității creștine românești interbelice și care a fost distrus de către regimul comunist în anul 1958.

La Antim, în anul 1937, monahul Petroniu a avut drept ascultare de a pune în bună rânduială biblioteca mănăstirii.

În anii celui de al II-lea război mondial și în primii ani după război (1945-1947), Părintele Petroniu a fost funcționar la Cancelaria Sfântului Sinod și chiar la secretariatul patriarhului Nicodim.

În anul 1977, la cererea monahilor români din Sfântul Munte Athos, Patriarhia Română a decis să trimită două grupuri de călugări români ca să întărească efectivul Schitului românesc Prodromu și să revigoreze viața monastică a schitului, în 1977 și 1978. Dorul de desăvârșire l-a determinat și i-a îndrumat pașii Părintelui Petroniu spre Sfântul Munte Athos.  Părintele Petroniu a făcut parte de valul al doilea, din 1978. Apreciat și iubit, deopotrivă, atât în Grecia cât și în România, Părintele Petroniu Tănase a condus până la sfârșitul vieții sale pământești, schitul nostru românesc și athonit, cu o luciditate, dragoste și abnegație, deosebite.

Din 1978, Părintele Petroniu a trăit neîntrerupt la Sfântul Munte Athos, iar din anul 1984 a fost ales stareț. A renunțat la stăreție la începutul anului 2011 din cauza vârstei înaintate. A trecut la Domnul în ziua de 22 februarie 2011 și a fost înmormântat după tradiția athonită la 24 februarie 2011 în micul cimitir al Schitului Prodromu.

Scrieri

Pe Părintele Petroniu Tănase îl poți cunoaște și te poți folosi de întâlnirea cu el prin intermediul cărților pe care le-a scris și care sunt foarte consistente în materie de teologie și spiritualitate ortodoxă autentică. Aceste lucrări fac parte din seria scrierilor părinților noștri duhovnicești din toate vremurile și locurile cu dulceața lor spirituală, specifică! Părintele Petroniu a publicat numeroase articole, a dat mai multe interviuri și a scris mai multe cărți:

  • Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului - Editura Trinitas, Iași 1994
  • Icoane Smerite din Sfânta Ortodoxie românească - Schitul Prodromu, 2002
  • Bine ești cuvântat, Doamne - meditații - Editura Bizantină, 2004 [2]
  • Chemarea Sfintei Ortodoxii - Editura Bizantină, 2006

Chemarea Sfintei Ortodoxii, pentru Părintele Petroniu, poartă chipul chemării la viețuirea monahală. Sunt emoționante paginile în care acesta relatează primii săi pași în mănăstire sau în școlile monahale și întâlnirea sa cu colegii de generație și de vocație. Părintele Petroniu aparține unei generații de monahi români, cu adevărat binecuvantate de Dumnezeu, chemate să traverseze una dintre cele mai grele perioade din istoria neamului și a Bisericii românești, cu ascultări și răspunderi bisericești importante, toți aceștia primind darul unei vieți îndelungate spre slujirea Bisericii și a poporului nostru românesc și spre mărturisirea credinței ortodoxe pe care au întruchipat-o în viața lor.

Fiind o conștiință vie a Ortodoxiei, a modului specific creștinatății răsăritene ortodoxe de a trăi relația cu Dumnezeu, Părintele Petroniu ne oferă cu această ocazie o serie de mărturii și de indicii prin care ne invită să recunoaștem duhul Ortodoxiei autentice, frumusețea, adevărul și conținutul ei doctrinar.

„Chemarea Sfintei Ortodoxii” ne este prezentată exact așa cum a fost trăită și împlinită de către autor, începând cu chemarea monahală, anii de ucenicie din mănăstirile românești și terminând cu chemarea Athosului, cu revelația trăită pe Vârful Athonului, la praznicul Schimbării la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar trăsăturile fundamentale ale dreptei credințe sunt minunat așezate în pagină de spiritul cât se poate de exigent cu sine și de ochiul pătrunzător dar discret al monahului care poartă în spatele său ușor îndoit, nu de povara celor nouăzeci de ani, ci mai curând de povara metaniilor și a închinăciunilor, o viață de om închinată exclusiv trăirii monahale, adică lui Dumnezeu.

Părintele Tănăse reușește, într-un mod foarte elevat, să evidențieze cu multă delicatețe chipul Ortodoxiei românești, nu al unei ortodoxii abstracte sau generale. El ne prezintă chipul unui neam ortodox, cel românesc, care este în egală măsură chipul său de monah ortodox (și) român în care se regăsește, și de aceea „Chemarea Sfintei Ortodoxii” pentru Părintele Petroniu poartă chipul chemării la slujirea și viețuirea călugărească.

Vorbind puțin și de a doua carte – „Bine ești cuvântat, Doamne – meditații”, vom preciza faptul că este o lucrare de reflecție și introspecție, de cugetare interioară a Părintelui Petroniu asupra diferitelor etape, ipostaze și componente ale vieții și ale mediului înconjurător, carte ce are un profund caracter de mulțumire, de slăvire și de binecuvântare aduse lui Dumnezeu pentru toate darurile și binefacerile revărsate asupra noastră, „pentru noi și pentru a noastră mântuire” datorită proniei Sale iubitoare de oameni , daruri pe care autorul le-a receptat și le recunoaște din plin, din adâncul inimii și simțirii sale smerite!

Cu alte cuvinte, această carte se constituie ca un crez, ca o mărturisire de credință adusă lui Dumnezeu din partea slujitorului său credincios care la această vârstă a ajuns la un moment al sintezelor și al concluziilor exitențiale și fundamentale ale vieții sale, căci „când o pace adâncă mi se revărsa în suflet și nici un vânt potrivnic nu o tulbura, din străfundurile inimii cu un simțământ plin de recunoștință se înălța: „Bine ești cuvântat, Doamne!”. Când chipul senin al unui frate și cuvântul lui iubitor mă întâmpina și inima tresălta de duhovnicească bucurie, un glas tainic dinlăuntru murmura: „Bine ești cuvântat, Doamne!”. În fața Sfântului Prestol, când inima se topește înaintea milostivirii celei negrăite a Stăpânului, un fior adânc suspina: „Bine ești cuvântat, Doamne!” Uneori însă, nori negri și amenințători se ivesc pe cerul lăuntric și un vânt vrăjmaș vrea să mă învăluie... Atunci cu spaimă, inima-mi rostește: „Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!”. Când piciorul șovăie și este amenințat cu alunecarea în prăpastie, un strigăt de ajutor izbucnește: „Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!”. Când vrăjmașul îmi dă târcoale, să mă înghită, inima înfricoșată caută pe Domnul: „Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!” Și așa, adeseori: în chilie, la biserică, la lucru, la masă, pe cale, mă văd ca la spovedania cea de taină din fața Stăpânului și în inimă răsună cele două refrenuri: „Bine ești cuvântat, Doamne! Al Tău sunt eu, mântuiește-mă”.

Trăsătura de caracter esențiala a Părintelui Petroniu Tănase a fost calitatea de a fi un iubitor și un împlinitor al ordinii, tăcerii și smereniei. Cu alte cuvinte, Părintele Petroniu Tanase a fost un trăitor profund al adevărurilor de credință și a mai avut și calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreție și modestie ieșite din comun, care inspirau foarte multă încredere, confort sufletesc și dragoste față de valorile perene ale spiritualității și culturii noastre autentice! Și, totodată sfinția sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate buna-rânduială. Fiindcă în buna-cuviință stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc își păzește buna cuviință în relațiile sale când:

- nu își neglijează îndatoririle sfinte și apostolia sa;

- când își amintește că trebuie să fie, oriunde și oricând, un model creștin, când vorbește și când tace;

- cand se conformează el însuși responsabilităților care decurg din grija pentru conștiința turmei sale.

Păstorul duhovnicesc care este atent își amintește cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, și nicidecum nu se va lepăda de caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputință de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie însăși vrednicia preoțească și care nu este nedespărțită de cuvioșie. Părintele Petroniu Tănase a primit cu multă dragoste pe foarte mulți oameni, credincioși de toate vârstele și tineri, la sfat, încurajându-i și ajutându-i pe mulți dintre studenții teologi, de pildă, să se pregătească pentru apărarea și promovarea credinței ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în același timp un bun păstrător al Tradiției și un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant și ordonat, ospitalier și erudit. Un preot distins al cultului ortodox și un om al culturii înțelepte, un slujitor al Bisericii noastre strămoșești și al poporului român.

Preacuviosul Părinte Petroniu Tănase a fost un om al bucuriei, al seriozității și discreției, un om care și-a propus să înmulțească seriozitatea și conștiinciozitatea și credem că a reușit cu prisosință. Darul deosebit al Părintelui Petroniu de a vorbi și mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii și în special ale Noului Testament, precum și a dogmelor, ale Sfinților Părinți și a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărțile fundamentale ale spiritualității ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Pidalionul și Filocalia, dar și pentru textele liturgice cuprinse în cărțile de slujbă, l-au făcut să fie iubit și în același timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate și discernământ.

Mitropolitul Serafim Joantă:

Disciplina din sufletul Părintelui se prelungea în cele din afară, în observarea strictă a programului de rugăciune și de viață al schitului, în felul în care slujea și se ruga, în ordinea din biroul Sfinției sale și din biblioteca mănăstirii de care el însuși s-a îngrijit până la sfârșitul vieții, în corespondența cu mii de persoane din toată lumea. Scrisorile sfinției sale sunt adevărate opere caligrafice.

Fiind om prin excelență de rugăciune, dar și de cultură vastă, Părintele Petroniu avea o judecată cu adevărat duhovnicească, lipsită de orice extremă. El își cunoștea prea bine chemarea sa de monah ortodox și o trăia din plin, încât nu simțea nevoia de a se angaja în polemici sterile pe teme de ecumenism sau de altă natură care pot tulbura pacea Bisericii. Aceasta nu însemnă că era străin de problemele vieții, ci că vedea rolul monahului în susținerea lumii prin rugăciune și asceză, nu prin mijloace lumești. L-am cunoscut și în momente de mare durere sufletească tocmai pentru că unii monahi preferau în locul rugăciunii, critica și polemica după duhul lumesc.

Că Părintele Petroniu cunoștea foarte bine starea lumii de astăzi și nevoia omului de a-și cultiva sufletul pentru a se salva de la pieire se vede și dintr-o scrisoare pe care mi-o adresa în 1997, din care citez:  "Occidentul a dat Europei bunuri economice, tehnica, știintț s. a.; se cuvine ca Ortodoxia să compenseze dăruirea cu bunurile ei spirituale, de care tot mai mult se simte nevoia, în aceste vremi de adânci prefaceri, de confuzie și destrămare spirituală”.

Părintele Adrian Făgețeanu, întrebat despre Părintele Petroniu Tănase, va spune: "Avva Petroniu Prodromitul? Cel mai smerit. Cel mai smerit. Cel mai smerit". Tot el ne va spune că, în anul 1937, perioada în care obștea Mănăstirii Antim a fost cea mai numeroasă, numărând 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei și singurul care nu se îndreptățea pe sine era Părintele Petroniu Tănase; la acea dată, Părintele Petroniu avea doar 23 de ani.

Un jurnalist, Tudor Cireș:

Mă consider norocos că l-am văzut pe Avva Petroniu (avva = tată). Mai întâi, în biserica cu hramul Naşterii Domnului unde a rămas, ore în şir, în picioare, străpungând, din când în când, litania, cu glasul său subţire, ca o strigare de înger; apoi, la trapeză, în cele 15 minute de  hrană pentru trup pe care şi le îngăduie călugărul, de două ori pe zi – "Laicii sunt îmbiaţi să mănânce cu smerenie. Chiar mestecarea unei măsline este diferită de aceeaşi acţiune, «în lume.»".  Apoi, din nou în biserică… unde sta drept până la sfârşit. Cu capul plecat şi braţul întins, într-o impresionantă postură a modestiei, stareţul ieşea ultimul, după fraţii călugări şi după pelerini. În ultima vreme, apăsat de vârsta înaintată, nu mai dădea sfaturi nevoiaşilor aşezaţi pe băncile din faţa bisericii, dar toată lumea simţea spiritul lui veghind în spaţiul încărcat de sacralitate al schitului. "Omul, îi plăcea să spună, intră în veşnicie cu ceea ce ago­ni­seş­te pe pământ. Cum se modelează în lu­mea asta, aşa se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Cum bine spun Sfinţii Părinţi: băgaţi de seamă pe ce zidiţi: pe paie, pe lemne ori pe piatră! Pentru că paiele şi lemnele ard şi nu rămâi cu nimic. Să fie zidăria voastră pe lu­cru rezistent la foc, adică la proba veş­niciei. Cel ce a făcut cele bune va avea un «sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace» şi se va bucura de cele veş­nice, dar pentru cel ce a trăit în pă­cat, moartea va fi cumplită."

Avva Petroniu: după moarte, sufletul se duce în Rai sau în Iad. Cât vor conta faptele din timpul vieții?

În mod firesc, fiecare se duce dincolo cu înclinațiile, cu gândurile, cu ceea ce a agonisit în viață la nivel sufletesc. Fiecare faptă din timpul vieții contează. De exemplu, dacă ai scris o carte frumoasă, de care s-au folosit mulți, chiar și după moartea ta, și mulți au avut folos sufletesc din ea, fiind ea prilej de virtute, atunci și tu vei avea parte din câștig. Ai făcut o faptă bună, ai ajutat pe cineva, te-ai ostenit cu folos, ai fost prilej de bine; toate faptele bune și toate efectele lor sunt pomenite până la Sfârșitul Lumii, când se vor judeca toate, bune și rele. Când fiecare om va apărea în fața celorlalți în chipul conform cu propria lui structură, pe care singur și-a alcătuit-o, prin tot ce a gândit și a făcut. Toate relele și necurățiile vor apărea și cine, oare, va putea suferi rușinea aceea ? Dar chipurile drepților care au făcut fapte bune și au adus daruri plăcute lui Dumnezeu, care au ajutat la îmbunătățirea și înfrumusețarea lumii, vor străluci cu darul Duhului Sfânt. Omul intră în veșnicie cu ceea ce strânge aici. Cum te fasonezi aici, așa te prezinți lui Dumnezeu. Cum bine spun Sfinții Părinți: băgați de seamă pe ce zidiți, pe paie, pe lemne ori pe piatră ? Pentru că paiele și lemnele ard la sfârșit și nu rămâi cu nimic. Să fie zidăria voastră pe lucru care rezistă la foc, adică la proba veșniciei. Fericit și dorit e sfârșitul pentru cel care a făcut fapte bune, pentru că de acolo începe bucuria cea veșnică. Pentru omul care a trăit numai în păcat, moartea este cumplită.

Această personalitate duhovnicească și binecuvantată este una de referință în cadrul Bisericii și spiritualității noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută și apreciată pentru totdeauna, de către toți cei ce cred.

Dumnezeu să-l ierte pe părintele Petroniu și să-l odihnească!

Veșnică să-i fie pomenirea! Amin!

Autor: Ierod. Gamaliel Sima

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*