Monografie

Documentele istorice și inscripțiile epigrafice aduc multe mărturii și amănunte despre zidirea mănăstiri bucureștene cu hramul „Toți Sfinții”, între anii 1713-1715, de către Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul, construcția ei fiind plasată, astfel, la sfârșitul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu și începutul domniilor fanariote în Țara Românească.

După o intensă activitate atât pe tărâm religios dar şi cultural, mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul, în urma unei descoperiri dumnezeieşti de ziua Sfintei Mucenițe Agata (5 februarie), începe zidirea unei mănăstiri în Bucureşti, manifestându-şi primele inițiative în acest sens în prima parte a anului 1713, pe 24 aprilie, când sunt datate primele acte: „Așezământul tuturor lucrurilor”, alcătuit chiar de sfântul ctitor, şi o scrisoare a vistiernicului Drăgușin Merișanu referitoare la terenul pe care urma să fie construită mănăstirea.

Odată luată hotărârea de a zidi mănăstirea, mitropolitul Antim a început să cerceteze mahalalele din jurul Mitropoliei şi hotărăşte să construiască biserica în mahalaua popii Ivaşco. Acolo se afla o veche besericuţă de lemn a răposatului paharnic Staicu Merişanu, care murise înainte de 1704. Locul şi biserica fuseseră dăruite de Marica, soţia paharnicului Barbu Merişanu, fiul lui Drăguşin vistierul, care fusese frate cu Staicu. Prin actul de donaţie Marica Merişanu dăruise nepotului său şi alte locuri pe care le avusese ca zestre în mahalaua popii Ivaşco. Mitropolitul Antim, hotărât să construiască biserica în mahalaua popii Ivaşco, intră in discuţie mai întîi cu Barbu Merişanu pentru locul cu biserica de lemn şi se pare că obţine de la acesta asentimentul să construiască biserica pe terenul lui şi în locul vechei bisericuţe. Terenul nu era insă destul de întins pentru o mare şi frumoasă biserică de piatră pe care şi-o propusese s-o ridice. El se adresă atunci vistierului Drăguşin Merişanu, tatăl lui Barbu, care nu era în Bucureşti. Mitropolitul îi cere în scris să-i vîndă locul, arătîndu i pentru ce scop îi trebuie.

Drăguşin Merişanu îi răspunde Ia 24 aprilie 1713, spunindu-i că și el avea de gînd să ridice o biserică de lemn, find bucuros să dăruiască locul, dar cu o condiţie: „să mă primeşti şi pe mine să fiu ctitor, măcar că n-am bani să dau, iar pe loc să nu-mi dai nici un ban, ci să-1 dăruiesc sfentei besearici, să faci beserica pe el” (Arhivele Naționale, Episcopia Argesului, XLVIII, 17)

Astfel, în înţelegere cu cei doi boieri, mitropolitul Antim, începe construcţia bisericii in ultimele zile ale lui aprilie 1713, pe locul lui Drăguşin Merişanu, după cum confirmă însuşi mitropolitul Antim pe scrisoarea acestuia print-o însemnare: „răspunsul cărţii noastre ce au dat vistierul Drăguşin Merişanu pentru locul pe carele s-au zidit biserica Tuturor Sfinţilor, leat 7221 (1713) apr. 24”. Slugerul Barbu Merişanu, fiul lui Drăgușin, va răspunde mitropolitului Antim abia pe 17 februarie 1715, printr-un zapis, întărit de semnăturile a 11 boieri martori, prin care dăruia „locul pe care iaste zidită beserica”, menționând faptul că „pohtindu-ne sfinţiia sa ca să i-1 vindem pentru ca să să facă pe dânsul besearica, noi n-am vrut să-1 vindem, ci au socotit dumnealui tată-mieu Drăguşin vistiiarul împreună cu noi de l-am dat sfinţii sale de pomeană pentru sufletul nostru şi-al părinţilor noştri...şi neapucând să facem zapis împreună cu tată-mieu Drăguşin vistiiarul până au fost viu, cînd am fost acum eu ca stăpîn şi moştean am făcut acest zapis al mieu şi l-am dat in mîna sfiinţiei sale” (Arhivele Naționale, Episcopia Argesului, XLVIII,25)

Constantin C.Giurescu menţionează și el zidirea bisericii Antim chiar pe locul lui Stoica Paharnicul Merişanul unde mai înainte se aflase o veche bisericuţă din lemn [C.C.Giurescu – Op. cit. p. 356].

Documentele istorice întăresc afirmațiile mitropolitului Antim din capitolul 13 al Așezământuluisău despre construirea mănăstirii pe locul unei mai vechi biserici cu hramul Sfântului Nicolae. Astfel, el vorbea despre „o biserică de lemn în care se prăznuia (Sfântul Nicolae) și stricându-o, am făcut biserică în altă parte pentru neîndemâna locului”. Deducem că biserica mănăstirii sale nu este construită pe temelia celei anterioare cu hramul Sfântului Nicolae, ci în imediata apropiere. Din această pricină, Sfântul Nicolae trebuie prăznuit în fiecare an „cu cinste cuviicioasă”, ca un ocrotitor și al noului locaș: „să se facă colivă frumoasă pentru Sfântul Nicolae și o făclie de o oca să se pună înaintea icoanei și să se împartă la săraci 40 de bani”.

Este evident că planurile de construcţie ale mănăstirii erau mult mai mari ca să încapă în cele două locuri dăruite de Drăguşin Merişanu şi de fiul său Barbu, întrucât proiectul mitropolitului Antim cuprindea un întreg complex monahal cu toate cele necesare (chilii, magazii, grajduri, şoproane, tipografie și bibliotecă) iar pentru toate acestea îi trebuia spaţiu larg, unde să ridice anexele respective. Prin urmare, încă din primăvara anului 1713 mitropolitul Antim va extinde terenul mănăstirii în mahalaua popii Ivaşco, obținând și alte documente în acest scop pentru locurile dăruite succesiv de Diicul Rudeanu(17 mai 1713), Constantin Logofătul și soția sa Smaranda ( 1 iulie 1713), Chircă Rudeanu, fost mare sluger (16 februarie 1715), conform documentelor istorice (Arhivele Naționale, Episcopia Argesului, XLVIII, 18, 20, 24). Mitropolitul însuși va cumpăra, cu 25 de taleri,o casă cu terenul aferent în vecinătatea mănăstirii, pe 10 august 1713, de la Manea Ciaușul și fratele său Dumitru pârcălabul(Arhivele Naționale, Episcopia Argesului, XLVIII, 21).

Rezultă că sfântul lăcaş s-a ridicat pe moşia Merişanilor, aria mănăstirii întregindu-se cu daniile lui Diicul Rudeanu, fost mare logofăt, fiul acestuia, Chircă Rudeanu, fost mare sluger şi ale logofătului Constantin Brăiloiu, dar și cu un teren cumpărat de mitropolit din banii săi de la cei doi frați Manea și Dumitru.

Sfântul Mitropolit Antim va pune toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui sfânt lăcaş, dar și osteneala sa, supravegherea și coordonarea atentă a tuturor lucrărilor conform planurilor sale, în pofida bătrâneților sale înaintate.

După ce a dobândit terenul necesar pentru construirea mănăstirii în conformitate cu planurile sale, mitropolitul Antim încearcă să rezolve problema cea mai importantă pentru viaţa ctitoriei sale: asigurarea unor venituri care să acopere cheltuielile de întreţinere dar şi susținerea activităților social-filantropice și culturale statornicite prin Așezământul său din 24 aprilie 1713. Astfel ctitorul va depune efoturi importante ca mănăstirea să aibă anumite surse de venit sigure, construind, pe lângă dependinţele aferente oricărei mănăstiri, şi alte construcţii-anexă: „o pivniţă, o magazie şi o băcănie cu toate celelalte ale ei”[ C.C.Giurescu – Op. cit. p. 301].

Prin străduința sfântului ctitor, mănăstirea mai dobândește fie în dar, fie prin cumpărare, unele terenuri, nu numai de la creştinii din Bucureşti, ci şi din alte oraşe: de la Danciu din Văleani, județul Saac, 24 pogoane de vie cu 3 case, un teasc de piatră, (18 mai 1713), o vie de la Iancu din Văleni (25 august 1713) 2 pogoane de vie paragină (28 august 1713), un pogon și jumătate de țelină de la Nidelco, tot din Văleni, în vecinătatea viei menționate anterior (28 august 1713),un loc în Târgoviște (2 februarie 1714), o pivniţă de zid, cu prăvălii deasupra şi cu han în spate, pe uliţa cea mare în București (21 martie 1715), de la Andrei alții din Vispești, partea lor de moșie din Văleni (20 iunie 1715), 9 pogoane și jumătate de țelină de la Albu, feciorul Sârbului, Tudor, Dragomir și Radul Neagoe pârcălabuldin Văleni (14 august 1715), de la Lefter Vornicul, 6 răzoare de vie în dealul Bucureștilor (25 octombrie 1715).

La 2 noiembrie 1714, mitropolitul obţine de la Ştefan Cantacuzino voievod un hrisov de scutire pentru aceste activități comerciale: „drept aceaia să fie această magazie, cu băcănia şi cu pivniţa în pace şi scutită de fumărit, de cămănărit şi de vin domnesc şi băcanul ce va fi la băcănie şi cărciumarul ce va fi la pivniţă încă să fie ertaţi de toate dăjdiile câte vor eşi pe târgu, măcar când s-ar întămpla să fie porunca domnii meale să dea şi cei ertaţi cu cărţile domnii meale iscălite, iar magazia aceasta cu băcănia, cu pivniţa şi băcanul şi cărciumarul să nu dea la nici unile, ci să fie în pace de toate”(Arhivele Naționale, Episcopia Argesului, XLVIII, 23).

Toate aceste documente atestă faptul că de la început la mănăstirea Antim a fost o activitate intensă, imprimată de energicul vlădică, pentru a-și putea împlini misiunea social-filantropică și culturală care era reglementată, până în cele mai mici detalii, încă de la începuturile istorice ale acestui edificiu monahal tot de ctitor prin „Așezământul tuturor lucrurilor”.

Pisania bisericii, alături de Hrisovul Arhieresc, ne arată că în numai doi ani biserica mare a mănăstirii a fost terminată și sfințită pe 20 iulie 1715, iar până la moartea mitropolitului Antim, în toamna anului 1716, chiliile împrejmuitoare și clopotnița erau și ele în mare parte finalizate. În acest an, tiparnița greceascăera deja așezate în chiliile mănăstirii, mărturie fiind cartea ieșită din teascurile acesteia, în anul 1716,cu titlul „Istoria Sfântă”.

Efortul și mitropolitului Antim pentru înzestrarea acestei mănăstiri este impresionant. Lista cu datorii a mitropolitului, actele de donație și hrisoavele domnești din anii 1713-1716, confirmă faptul că la moartea mitropolitului Antim, ctitoria sa era în mare parte finalizată și dispunea de resursele materiale și financiare pentru împlinirea milelor rânduite de sfântul ctitor în „Așezământul...” său. Sfântul Antim Ivireanul este cel care se va îngriji personal, în primii trei ani (1713-1716), de respectarea cu strictețe a acestor dispoziții, înzestrând mănăstirea atât cu proprietăți, dar și cu o bibliotecă și două tipografii, după cum stabilea încă de la începerea lucrărilor de zidire.

Prin capitolul 18 al Așezământului din 24 aprilie 1713, Sfântul Mitropolit Antim punea bazele primei biblioteci publici de împrumut, stabilind și principalele reguli de funcționare a acesteia: „de va trebui cuiva să ia vreo carte, au să o citească, au să o scrie, au să caute ceva într-însa, fără răvaș iscălit de la cela ce o cere cu făgăduiala cum că o va trimite înapoi și cu vreme hotărâtă, să nu se dea și să poarte grijă să o ceară”.

Nu sunt date exacte despre titlurile acestei biblioteci, dar același capitol 18 al Așezământului vorbește de un „catastih” al mănăstirii, probabil un inventar care s-a pierdut și în care erau trecute titlurile cărților. Cu siguranța mitropolitul Antim adunase o frumoasă bibliotecă particulară, după cum rezultă din izvoarele bogate care stau la baza predicilor sale, iar această „bibliotecă a noastră” menționată în capitolul 18 al Așezământului său, a trecut-o în patrimoniul mănăstirii ctitorite de el.

Singurele cărți descoperite până acum, pe care se păstrează ex-librisul mitropolitului Antim Ivireanul sunt câteva minee:Mineiele pe februarie și iunie, imprimate la Veneţia, în 1678, Mineiul pe decembrie din 1685și Mineiul pe ianuarie din 1682. Aceste căți de cult au și anumite însemnări, care atestă faptul că ele au fost în proprietate mănăstirii ctitorite de mitropolitul Antim: „Chiril ieromonahul, proestos (Mănăstirii) Tuturor Sfinţilor, iulie 2, 1765.” sau “Logofătul Nicolae Grecul, nepotul lui igumenul arhimandritului ot Antim, dechemvrie, leat 1790.”

În ce privește destinul acestei biblioteci a Sfântului Antim pe care a dăruit-o mănăstirii ctitorite de el, se știe că,după moartea sa martitrică, mitropolitului Mitrofan de Nyssa și domnitorul Nicolae Mavrocordat au poruncit sechestrarea averii mănăstirii Antim și astfel o parte din obiectele de patrimoniu ale mănăstirii Antim au trecut fie în proprietatea Mitropoliei Ungrovlahiei, fie au fost confiscate de domnitor, ajungând, probabil, în vestita bibliotecă a mavrocordaților.

Pe lângă biblioteca sa personală, mitropolitul Antim este cel care înființat în mănăstirea ctitorită de el două tipografii, una grecească și una românească, prevăzute și ele în „Așezământul”. S-au păstrat doar două cărți iește de sub teascurile acestor tipografii, oferindu-ne informații utile referitoare atât la activitatea tipografică desfășurată la mănăstirea Antim, dar și date despre meșterii tipografii (Stoica Iacovici și Dionisie ieromonahul), despre primul egumen al mănăstirii, ieromonahul Sava care, după moartea Sfântului Antim, se străduia să împlinească prevederile testamentare ale acestuia. Prima din cele două cărți tipărite la mănăstirea Antim, Istoria Sfântă, apărea în 1716, iar cea de-a doua, datată în 1720, era Slujba de obste a tuturor sfintilor. Tipărirea de cărți era un mijloc foarte profitabil pentru mănăstire, după cum mitropolitul însuși mărturisea că a zidit această mănăstirea din roada ostenelilor sale tipograficești.

Chiar dacă cele două tipografii au fost transferate din mănăstire după anul 1720, viețuitorii din chinovia Sfântului Antim vor continua activitățile culturale prin copierea de manusccrise. Anumiți cercetători, precum academicianul Gabriel Ștrempel, pornind de la descoperirea unor cărți semnate de copiștii de la Antim, susțin că la mănăstirea Antim a funcționat o vestită școală de copiști. Prima și cea mai veche lucrare a copiștilor de la Antim ar fi fost manuscrisul original al Didahiilor Sfântului Antim Ivireanul, datat în ultimii ani de viață ai mitropolitului, care ulterior, după moartea acestuia a fost copiat de „Efrem copilul, ucenic la sfinției sale, popa Stanciul ot Toți Sfinții” [Strempel Gabriel, Copisti de manuscrise româneşti pana la 1800, vol I, Bucuresti 1959, p.62], între anii 1722-1725 (manuscrisul nr 3460). Sunt cunoscute și alte manuscrise din Biblioteca Academiei Române, semnate de copiști care-și desfășurau activitatea în mănăstirea Antim, cum ar fi: manuscrisul 3469 (1724), manuscrisul 58 (Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat, alcătuită de Nicolae Costin, 1722), manuscrisul 2715 (Letopisețul Țării Moldovei de Miron Costin, 1723), manuscrisul 1253 (Pravila lui Vasile Lupu, 1724), manuscrisul 1289 ( Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat, 1725), toate fiind semnate de „popa Stanciul de la biserica Tuturor Sfinților dinu București”[ Ibidem, p. 224]. Școala și tradiția copierii de manuscrise la mănăstirea Antim merge până la anul 1758, când „Stoian de la Antim în București”[ Ibidem, p. 230] semnează ultimele manuscrise cunoscute care au fost copiate aici: manuscrisul 5662 (Miscelaneu-1756) și manuscrisul 2909 (Octoih, 1758).

Această școală de copiști care a funcționat la mănăstirea Antim în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, ar fi presupus și existența unor forme de învățământ public și gratuit, și chiar a unei școli de pregătire a preoților, avându-se în vedere că însuși ctitorul, Sfântul Antim Ivireanul, prevedea, în capitolul 6 al „Așezământului...” din 1713, ca mănăstirea să ajute material și financiar trei copii săraci, cu vârsta între 10 și 15 ani, iar, dacă unul dintre ei dorea să se preoțească, „să aibă datorie unul dintre acei preoți de mir care va fi procopsit să-i învețe carte și alte rânduieli ale bisericii, după cum s-au așezat în foița cea de învățătură” [Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, p.83]. Așadar manuscrisele copiate la mănăstirea Tuturor Sfinților din București sunt lucrări ale școli înființate aici de Sfântul Antim Ivireanul prin Așezământul din 1713, când a întocmit și o așa-zisă programă școlară numită „foița cea de învățătură”, menționând chiar și durata acestor cursuri, dar și instrumentele pedagogice: „să se facă până în patru ani... și cărțile de învățătură a copiilor să fie din casă”[Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, p.83]. Din aceste motive, biblioteca pe care mitropolitul Antim o dăruise mănăstirii ctitorite de era deschisă împrumutului public, dar mai ale preoților și copiilor din acestă școală de la mănăstirea Antim.

Aceste cursuri puteau fi continuate, de către cei ce doreau să ajungă slujitori ai sfintelor altare, cu alte cursuri de pregătire preoțească sub îndrumarea unuia dintre cei doi preoți de mir, rânduiți prin Testament de Sfântul Antim în mănăstirea ctitorită de el. Cu siguranță „popa Stanciu ot toți Sfinții” și „popa Stoian de la Antim” care au semnat câteva manuscrise copiate la Antim, sunt dintre preoții care se ocupau și de pregătirea viitorilor preoți în școala care a funcționat la mănăstirea Antim în secolul al XVIII-lea.

În 1797, Alexandru Ipsilanti și episcopul Iosif al Argeșului, căruia îi fusese încredințată mănăstirea, vor transforma școală de pregătire a preoților de la Antim într-un seminar teologic, primul din Țara Românească.

Biblioteca de împrumut public, cele două tipografii și scolile care au funcționat la mănăstirea Antim încă din timpul vieții Sfântului Antim vorbesc, cât se poate de elocvent, despre bogata activitate culturală pe care mănăstirea a desfășurat-o de la originile sale prin tipărirea de cărți, prin copierea de manuscrise, prin alfabetizarea și educarea copiilor săraci, prin pregătirea viitorilor preoți.

Un act important este dania monahului Pahomie Bujoreanu de la 5 decembrie 1745 (Arhivele Naționale, Episcopia Argeșului, Dosar LXIX, 51) căruia „s-au zugrăvit și poleit tâmplele bisearicii cu tl (taleri) 174”[Iorga N., Cu această ocazie este alcătuit și cel dintâi pomelnic cunoscut al mănăstirii Antim sub forma unui triptic [Brătulescu V. op. cit., p. 842], care s-a păstrat până pe la jumătatea secolului al XX-lea.

În 1763, la propunerea mitropolitului Grigorie al II-lea, domnitorul Constantin Cehan Racoviţă hotărăşte ca mănăstirea să fie “conac igumenilor ţării, când vor veni aici cu trebuinţe și fieștecare să poarte grijă de conacul său a-l acoperi a-l griji”(Arhivele Naționale, Episcopia Argeșului, I, 6).

Între anii 1774-1882, Alexandru Ipsilanti, în prima sa domnie, hotărăşte ca în chiliile mănăstirii să se organizeze o orfanotrofie (un orfelinat), fiind prima mențiune a unei astfel de instituții în Țara Românească.

Sfidând negura și vitregia timpului, Mănăstirea Antim va păstra vie amintirea marelui mitropolit în memoria și conștiința poporului, mărturie fiind în acest sens numeroasele documente[1] referitoare la donațiile pe care le primește, dar și faptul că după moartea sfântului ctitor,credincioșii bucureșteni identificau mănăstirea cu numele Mitropolitului Antim. Slujitorii acestei chinovii semnau manuscrisele copiate de ei, folosind numele mănăstirii Antim: „popa Stoian de la Antim”(......) După aproape trei decenii de la zidirea mănăstirii, vechiul cartier din jurul acesteia, cunoscut sub numele de mahalaua popii lui Ivaşco” [Arhivele naționale Episcopia Argeş, XLVIII - 16], apare în documente sub denumirea de Mahalaua Antim (12 noiembrie 1745), preluând numele mănăstirii.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-ea, schimbarea deasă a egumenilor, dar și proastă administrare a proprietăților și a veniturilor, aduc mănăstirea într-o „proastă stare şi dărăpănare de tot”, după cum arată hrisovul lui Alexandru Ipsilanti 22 martie 1797, care transforma mănăstirea într-un metoc al Episcopiei de Argeș.

Începe o nouă etapă în viața mănăstirii ca metoc și reședință a episcopilor de Argeș, care se vor îngriji în mod direct de gospodărirea și restaurarea mănăstirii, fără a înstrăina averile sau bunurile mănăstirii. De asemenea, „orânduiala ctitorului”, despre care domnitorul aminte în repetate rânduri, trebuia păstrată și împlinită cu mare sfințenie.

În baza tradiției inaugurate de Sfântul Antim ca unul dintre preoți mănăstirii să se ocupe de pregătirea teologică a celor ce vor să fie hirotoniți preoți, hrisovul lui Alexandru Ipsilant prevedea ca, în mănăstire, „să fie dascăl orânduit, ca să-i cerecteze și să-i învețe, să dea adeverință că s-au cercetat, s-au deprins la cele bisericești și s-au ales vrednic dă hirotonie”. Cunoscute fiind preocupările sale cărturărești ale episcopului Iosif, dar și cultura sa teologică, anumiți istorici afirmă că el însuși ar fi supravegheat și chiar ar fi susținut cursuri în cadrul acestei școli de la Antim. Cert este că în anul 1812 numea pe renumitul Macarie ieromonahul ca dascăl de psaltichie la școala Mitropolie. Cu siguranță, Macarie ieromonahul a activat o perioadă ca profesor de muzică la școala de la Antim, aflată sub îndrumarea episcopului Iosif. În anul 1824, este menționat un dascăl Ierotei, care era plătit cu 1200 lei, ca profesor al „țârcovnicilor de la Antim” iar în 1825 „continuă a catechisi la Antim pe candidații la hirotonie și are efă de 1500 lei pe an”[Urechia V. A., Istoria Școalelor (1800-1864), tomul II, tipografia Imprimeria Statului, București, 1892, p.111-113].

Prin strădania episcopilor de Argeș, situaţia mănăstirii se îmbunătăţească treptat, Episcopul Iosif refăcând turlele bisericii precum şi acoperişurile clădirilor (1812). El desfășurat și o rodnică activitate cărturărească, mai multe cărţi fiind traduse „prin îndemnarea" şi chiar „osârdia și prin silința iubitorului de Dumnezeu episcop al sfintei Episcopii Argeș, Chiriu Iosifu”, ajutat și de ierodiaconul Grigorie, viitorul mitropolit al Țării Românești: „Arătare sau adunare pe scurt a dumnezeieştilor dogme ale credinţei” (Neamţ, 1816), Apologia (Bucureşti, 1819), Sase cuvinte pentru preoţie de Sf. loan Gură de Aur (Bucureşti, 1820).

Astfel, între anii 1817-1820, Sfântul Grigorie Dascălul, pe atunci ierodiacon, își desfășura activitatea cărturărească la Antim, sub îndrumarea episcopului Iosif. În această perioadă, este călugărit și hirotnit de către Iosif, pe seama mănăstirii Antim, Chesarie Căpățână, viitor episcop al Buzăului între anii 1825-1846. În anul 1820, ieromonahul Chesarie, ucenicul episcopului Iosif, era iconom al Manastirii Antim, iar după 1823 al Mitropoliei din Bucuresti, până în anul 1825 când este hirotonit episcop la Buzău de mitropolitul Grigorie Dascalul.

La 27 octombrie 1820, episcopului Iosif I al Argeșului se muta la veșnicele locașuri, fiind înmormântat în pronaosul bisericii Mănăstirii Antim, lângă stâlpul din partea dreaptă, unde au fost inscripționate următoarele versuri:

„Kir Antim mitropolitul
Ivireanul mult vestitul
Aicea ne-au aşezat [coloanele]
Şi cu zidul ne-au legat
Să ţinem acest locaş,
Al Sfinţilor toţi, sălaş,
De dânsul întâi zidit
Iar pe urmă preînnoit
De kir Iosif întâiul
Episcopul Argeşul,
Carele se odihneşte
Drept mine, aci, trupeşte

[Prof. Victor Brătulescu, Mitropolitul Antim, ctitor de lăcaşuri sfinte, art. cit., p. 823.]
Episcopul Ilarion al Argeşului va continua activitatea rodnică a înaintașului său în cele două intervale de timp cât a locuit la Antim, între anii 1820-1821, respectiv 1828-1845.

În timpul revoluției de la 1821, episcopul Ilarion al Argeşului va fi alături de Tudor Vladimirescu, fiind considerat sfetnicul de taină al acestuia. După anumiți istorici, Mănăstirea Antim ar fi locul unde vlădica Ilarion și domnul Tudor au pregătit proclamaţiile revoluţionare spre „câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre”. Sub îndrumarea celor doi, monahul David pictează la Antim un steagcu stema ţării, fiind soscotit un veritabil document programatic şi simbol al ideii de unitate politică a întregului popor român prin prezenţa celor trei culori naţionale.

În aceste vremuri tulburi ale începutului de secol XIX, are loc o nouă restaurare a mănăstirii, în 1820, lucrările fiind conduse de către episcopul Ilarion.

După uciderea lui Tudor, episcopul Ilarion a rămas la Braşov, refuzând să-şi ia scaunul episcopal în toamna anului 1828.

În absența epicopului Ilarion, între anii 1823-1828, administrarea mănăstirii va fi încredințată noului episcop de Argeș, Grigorie Râmniceanu, despre care se știe că fusese adus de mitropolitul Filaret al II-lea încă din 1793 ca dascăl al școlii grămăticilor veniți la hirotonie din incinta mănăstirii Antim. La 20 iulie 1828 a trecut la cele veşnice în Bucureşti, în chilia sa de la mănăstirea Antim. După moartea acestuia, episcopul Ilarion revine la Antim, ca epicop al Argeșului, încercând să restaureze chiliile mănăstirii, aflate într-o stare avansată de degradare. În timpul său școala de țârcovnici de la Antim este transformată în primul seminar din București, începându-și cursurile, în mod oficial, la 2 februarie 1836, cu o clasă de 42 de elevi, în prezența domnitorului Alexandru Ghica și a episcopului Ilarion al Argeșului (p.319-320, p.355-356). Astfel, primul seminar din București, își va desfășura cursurile în primii anii (1836-1840) în chiliile mănăstirii Antim, având ca profesor pe Nifon Bălășescu, dar întrucât acestea necesitau restaurări urgente, seminarul va fi mutat la Mănăstirea Radu-Vodă.

Între anii 1840-1860, în aripa de răsărit a curții mănăstirii Antim sunt găzduite Arhivele Statului.

La data de 7 ianuarie 1845 moare episcopul Ilarion, fiind înmormântat în partea dreaptă a bisericii, pe data de 10 ianuarie 1845, în prezența domnitorului Gheorghe Bibescu.

În locul său este ales ca locțiitor de episcop al Argeșului, între anii 1845 – 1849, arhiereul Samuil Tărtășescu-Sinadon. Acum sunt aprobate lucrările de restaurare generală a bisericii, dar și paraclisului [Localul de la mănăstirea Antim este si el ocupat de turci, ales fiind pentru acesta de Omer-Pasa.]. Datorită situației politice instabile generată de Revoluția din anul 1848, când o parte din chiliile mănăstirii Antim erau ocupate de Omer-Pasași turcii săi, lucrările de restaurare vor începe efectiv în anul 1850.

Lucrările de restaurare vor fi atent supravegheate de episcopul Clement al Argeșului (1850-1862), de la care se păstrează întreagă corespondență cu Ministerul Cultelor și Instrucțiunii referitor la lucrările ce erau săvârșite la metocul Antim. Epicopul Clement este socotit noul ctitor al paraclisului Sfinților Visarion Haralambie, Athanasie şi Visarion, fiind pictat în tabloul votiv de la intrare. Tot din inițiativa episcopului Clement, cu ocazia resfințirii acestui paraclis, după terminarea lucrărilor de restaurare, i se va adăuga nou hram: „Sfântul Ierarh Clement al Ancirei”,ocrotitorul noului ctitor.

Între anii 1854-1859, episcopul Clement face o serie de demersuri către Divanul Țării Românești, aducând la cunoștință situația de degradare avansată a bisericii, a chiliilor și a clopotniței. În anul 1859 erau aprobate fondurile necesare restaurări, în valoare de 15000 galbeni, iar la începutul anului 1860 erau semnate contractele de restaurare între Ministerul Cultelor și arhitectul Schlatter, pictorii Alexandrescu şi Trenck, sculptorii Stork şi Babic.

Murind la data de 8 octombrie 1862 episcopul Clement, lucrările de restaurare vor fi finalizate sub îndrumarea arhiereului Neofit Scriban, locțiitor de epicop al Argeșului. În noiembrie 1862, el va porunci ieromonahului Dionise, „îngrijitorul metocului Antim”, întocmirea unui inventar al mănăstirii, în care era incluse toate obiectele de patrimoniu (5 candele de argint, 2 cădelnițe de argint, 2 mitre, 1 potir de argint suflat, 15 icoane dintre care 3 cu coroane de argint, 1 baston de abanos, o Evanghelie îmbrăcată cu catifea roșie și ferecată cu argint suflat cu aur).

În 1863, în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, biserica este resfințită mitropolitul primat Nifon și de arhiereul Neofit de Edesa, în urma finalizării lucrărilor de restaurare care au costat peste 200000 galbeni. Cu acest prilej sunt achiziţionate noi icoane şi candele, odăjdii precum şi alte obiecte de cult şi cărţi.

Urmare deselor schimbări ale episcopilor de Argeș între anii 1862-1875 (Neofit Scriban între anii1862-1865 și 1868 – 1873, Ghenadie Țeposu între anii 1865 – 1868, și Iosif Naniescu între anii 1873-1875), aceștia nu vor putea să se implice în chivernisirea acestui metoc, precum o făcuseră înaintașii lor.

Episcopii de Argeș vor păstra ca reședință provizorie casa egumenească din incinta metocului Antim, dar vor încredința administrarea acestui așezământ unui „îngrijitor”, având atribuțiunile unui egumen care trebuia să locuiască permanent în mănăstire. Astfel, ieromonahul Dionisie este cel ce se va îngriji de clădirile metocului Antim după inundația din 1865, cheltuind,între anii 1865-1867, aproape 50000 lei pentru repararea pardoselii și acelorlalte stricăciuni. Ieromonahul Dionisie apare ca „îngrijitor al metohului Antim” până la 1877, iar apoi locul său este luat de arhimandritul Ghenadie Mereșescu, care în 1878 se semna pe câteva cărți de cult primite de la Guvern ca „superior al sfintei mănăstiri Antim din București”. Despre arhimandritul Ghenadie Mereșescu, care cu un an în urmă însoțea armata română în războiul de independență ca preot confesor, nu se știe exact cât a stat la Antim, dar în 1883 primea, din partea Patriarhului Nicodimos al Ierusalimului (1882-1890), câteva părticele de sfinte moaște (Sfinți Neofit, Acachie, Ermoghen și Paraschevi). Acestea vor fi păstrate în sfântul altar până în anul 1941, când protosinghelul Nicodim Ioniță, egumenul mănăstirii, le va așeza într-o racla frumos sculpată din lemn, alături de celelalte fragmente din moaștele Sfinților 40 de mucenici din Sevasta Armeniei. După Arhimadritul Ghenadie Meresescu, nu mai este menționat nici un „superior” sau „îngrijitor” al mănăstirii Antim, întrucât biserica mănăstirii devine filie a bisericii Albă Postăvari. Cert este că episcopii de Argeș vor păstra legătura cu mănăstirea Antim, unii locuind vreme îndelungată în casa egumenească a mănăstirii, precum a fost cazul episcopului Ghenadie Țeposu care, a viețuit aici chiar și după ce a demisionat din funcția de episcop al Argeșului în 1868.

În ziua de 24 decembrie 1911, Gherasim Timus, episcopul Argesului între anii1894 - 1911, trecea la cele vesnice, iar slujba de prohodire s-a oficiat în biserica Mănăstirii Antim de către Nifon, episcopul Dunarii de Jos, care l-a îmbracat pe episcopul adormit în haine arhieresti și l-a așezat în scaunul arhieresc din biserică. După săvârșirea slujbei de înmormântare, trupul său neînsuflețit a fost dus și îngropat la Mănăstirea Turnu, din judetul Valcea, unde acesta ctitorise o biserică nouă.

Tot în acest context al legăturilor anterioare dintre mănăstirea Antim și episcopia Argeșului, în zilele grele și nesigure ale primului război mondial, în anul 1917, Calist Ialomițeanu, episcopul Argeșului (1912 – 1917) aducea sfintele moaște ale Sfintei Mucenițe Filoftea de la Argeș la București, fiind depuse spre închinare în biserica Mănăstirii Antim, unde au rămas până la încheierea războiului în 1918.

Drept mărturie, în biserica mănăstirii se păstrează, până în prezent, icoana Sfintei Filofteea cu suportul special alcătuit, unde sfintele moaște fusese venerate aproape un an de zile, aducând multă alinare și întărire pentru bucureștenii rămași sub ocupația germană și pentru toți cei îndurerați de rănile războiului.

După secularizarea averilor mănăstirești în 1863, urmează o perioadă grea pentru mănăstirea Antim, care lipsită fiind de proprietățile sale, singura sursă de venit provine dinparohia pe care o avea în circumscripția sa încă din timpul mitropolitului Antim. Datorită importanţei tot mai scăzute ce i se acordă, biserica Antim ajunge să fie doar o filială a parohiei Albe Postăvari situată în apropiere. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1899, avea ca slujitori pe preoții Ștefan Eromnimon, fost la biserica Sărindar și pe Nicolae Ionescu.

În1926, ieromonahul Damian Stănoiu(1893- 1956), slujea la Antim, dar pentru puțin timp. Începând cu data de 12 aprilie 1927, biserica filială Antim devine parohie independentă, acoperind câteva străzi din cartierul său, primul preot paroh fiind ieromonahul Grigorie Urâțescu, care, în anul următor, făcea intervenții la Ministerul Monumentelor Istorice pentru restaurarea urgentă a bisericii, dar și a chiliilor. În memoriul său din 12 ianuarie 1928 arăta că „acest sfânt locaș a ajuns iarăși timpuri grele, începând a se ruina din toate părțile, iar mijloacele lipsesc , căci averile i-au fost secularizate, nelăsându-i nici măcar o proprietate de pe urma căreia să se poată ajuta...Din această cauză, Sfânta Mitropolie a socotit a o ajuta, făcându-o parohie, ca în felul acesta să fie chivernisită mai bine, dar lucrul nu se poate împlini ușor, căci parohia nu dispune de mijloacele trebuincioase”. În 1929, după plecare ieromonahului Grigorie la Argeș ca exarh al mănstirilor din această eparhie, preot paroh la Antim este numit Paraschiv Dumitrescu, iar din 1936, preotul Gheorghe Vintilescu.

Importanţa mănăstirii creşte trepatat în secolul al XX-lea, mai ales prin construirea în incinta ei a Palatului sinodal. Astfel, după ce în anul 1908 fuseseră reparate unele chilii ale mănăstirii chilii, în anul 1910 începe construcţia palatului Sfântului Sinod, plasat pe latura de miazănoapte a incintei, pe ruinele unor vechi chilii care se ruinaseră cu totul.

Pe 10 iunie 1910a fost pusăpiatra de temelie a acestei clădiri noi, de către Atanasie Mironescu,în prezența prim ministrului I.I.C.Brătianu și a ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Spiru Haret. După numai 2 ani, la 10 octombrie 1912 Palatul era sfințit și inaugurat de mitropolit primat Konon Arămescu-Donici, în prezenţa lui Titu Maiorescu, prim-ministru, C.C.Arion, ministru (ad-interim) al Cultelor şi Instrucţiunii. Aici se vor desfaşura, pentru o perioadă întrunirile episcopilor ortodocşi români, iar, ulterior, noua clădire va adăposti o biblioteca Sfântului Sinod (aprox. 40000 de cărţi) precum şi Arhivele Bisericii Ortodoxe Române, Cancelaria Sfântului Sinod şi atelierele bisericeşti.

După terminarea clădirii Sfântului Sinod, vor continua lucrările de restaurare a vechilor chilii, dar mai ales a casei egumenești unde erau găzduiți unii episcopi din afara capitalei pe perioada desfășurării ședințelor Sfântului Sinod.Astfel, între anii 1914-1934, unul dintre apartamentele arhierești de la Antim era folosit de Pimen Georgescu,mitropolitul Moldovei (1909-1934), cu fiecare prilej al sosirii sale în capitală. Celelalte chilii erau locuite de personalul clerical și neclerical care deservea Biserica Antim, dar și de alti preoți ajunși la o vârstă înaintată, precum arhimandritul mitrofor Iuliu Scriban (1878-1949), preotul octogenar Constantin Niculescu, care slujise la Biserica Zlătari, preotul Toma Chiricuță și alții.

În ședințele Sfântului Sinod din 19 octombrie 1931, episcopul Cosma, al Dunării de Jos, propunea Sfântului Sinod ţinerea şedinţelor luarea de măsuri urgente pentru înălţarea unui cămin al episcopilor în curtea bisericii Antim. Acest lucru nu s-aputut realizat, dar complexul de la Antim rămânea în atenția membrilor Sfântului Sinod, care, după 6 ani, aprobau în unanimitate propunerea Patriarhului Miron de reînființarea a Mănăstirii Antim, în cadrul căreia trebuia să funționeze și un cămin pentru monahii care studiau la Facultatea de Teologie din București.

La data de2 aprilie 1937,prin hotărârea Sfântului Sinod nr. 1108 era aprobată reînființarea Mănăstirii Antim de către Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române, la propunerea Patriarhul Miron Cristea.

La 1 iulie 1937 este numit primul stareț al nou înființatei mănăstiri Antim,în persoana episcopului vicar patriarhal, Irineu Mihălcescu, în sarcina căruia cădea și administrarea căminului de monahi studenți din incinta mănăstirii, iar ca preot slujitor era numit Protosinghelul Nicodim Ioniță.

În același an, Nicolae Iorga, preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice , susţine o prelegere asupra ajutorării cu fonduri pentru „salvarea de la ruină a mănăstirii”. Între anii 1937-1948, sub conducerea egumenilor mănăstirii și cu sprijinul însemnat al unor credincioși atașați de acest loc, sunt întreprinse importante lucrări de restaurare, atât la clădirea biserici, cât și la chiliile împrejmuitoare.

Mănăstirea a fost înzestrată cu 600 ha pădure, din veniturile căreia să fie întreţinut acest internat,unde erau găzduiți câte 18 monahiveniţi din eparhiile ţării, pe timpul duratei cursurilor universitare.

La 13 septembrie 1939, în căminul de la Antim locuiau următorii 18 studenţi teologi: ierom. Daniil Cărpiniş (Frăsinei-Vâlcea), ierom. Dosoftei Florea (Polovragi-Gorj), ierom. Partenie Buşcu (Bistriţa-Neamţ), ierom. Justinian Florea (Bogdana-Bacău), ierom. David Glăvan (Frăsinei-Vâlcea), ierom. Melchisedec Matei (Pasărea-Ilfov), ierom. Ghedeon Coşofreţ (Secu-Neamţ), ierom. Meletie Petcu (Căzia-Vâlcea), ierom. Iezechil Preda (Cernica-Ilfov), ierod. Iasim Neagu (Ghighiu-Prahova), ierod. Urpasian Popa (Cenica-Ilfov), ierod. Ieronim Motoc (Cheia-Prahova ), ierod. Gherontie Ghenoi (Lainici-Gorj), ierod. Graţian Gliga (Noul Neamţ-Tighina), ierod. Melchisedec Humă (Horaiţa-Neamţ), ierod. Eufrosin Buga (Antim-cântăreţ), ierod. Mitrofan Chiriac (Antim) și monahul Ieraclie Tăutu (Căldăruşani-Ilfov).

În toamna anului 1940, în 4 camere din clădirea stăreţiei, a funcţionat Academia de Muzică Bisericească, până la începutul anului 1941, când s-a mutat cu chirie într-un alt local. Rectorul Academiei era Pr. prof. I.D. Petrescu.

În 1940, a fost instalat la mănăstirea Antim şi atelierul de obiecte bisericeşti al Institutului Biblic, unde se executau de către monahii angajați o gamă variată de obiecte liturgice. Atelierele vorfuncționa în chiliile mănăstirii Antim până în anul 1955, când Patriarhul Justinian, din cauza spațiului insuficient, le va muta la Schitul Maicilor.

Dintre monahii care lucrau la atelierele Institutului Biblic amintim doar câteva nume: monah Simion Holban din mănăstirea Hodoş-Bodrog, Eparhia Aradului (1941); ieromonah Veniamin Gurdiş din Eparhia Constanţa (1941); ieromonah Andronic Braga, refugiat din Basarabia la mănăstirea Vărzăreşti-Buzău, tuns în monahism la mănăstirea Căldăruşani în 1934 şi tot acolo hirotonit diacon în 1936, iar preot în 1940 în Eparhia Constanţa (1941); monah Ghenadie Munteanu din mănăstirea Predeal (1942); ieromonah Galaction Chişcaru – distribuitor (1941); ierodiacon Antonie Cheptine din comuna Recea, jud. Lăpuşna, cu metania la mănăstirea Râşca, jud. Baia, între anii 1941-1945, a fost încadrat la at...