Rugul aprins

Rugul aprins

In această obşte a mănăstirii Antim s-a înfiripat, începând din anul 1945, mişcarea isihastă numită „Rugul Aprins”, pe unde au trecut multe personalităţi de seamă ale vieţii duhovniceşti din ţara noastră, al cărei iniţiator şi animator a fost gazetarul şi scriitorul Alexandru Teodorescu, cu numele literar Sandu Tudor.

Acesta s-a născut la 24 decembrie 1896, în Bucureşti, ca fiu al lui Alexandru şi Sofia Teodorescu, şi a avut doi fraţi, Ovidiu si Mircea, cel din urma pictor. A cunoscut de mic lipsurile materiale, tatăl său fiind un modest consilier la Curtea de Conturi. A urmat liceul la Ploieşti, întreţinându-se din meditaţii. Chemat pe front în 1916, cu gradul de sublocotenent, a fost demobilizat în 1920 şi a revinit la Bucureşti, pentru a-şi continua studiile universitare. Incearcă şi pictura, urmând o vreme cursurile Academiei de Arte Frumoase, la care renunţă curând, din lipsă de mijloace materiale. In 1922 a pleacat la Constanţa, unde se mutase familia, şi, ca fost ofiter de front, a intrat în Serviciul Maritim Român, în calitate de ofiţer asistent.

Atras de activitatea literară şi dornic a-şi desăvârşi studiile, în 1924 a revenit la Bucureşti şi a fost numit profesor secundar la liceul rural din Pogoanele. A intrat în publicistică în 1925, cu numele de Sandu Tudor – cu care va semna de acum înainte tot ce va scrie – în calitate de colaborator la revistele Convorbiri literare, Cuvântul literar artistic, Gândul neamului, şi îndeosebi la Gândirea, de sub direcţia lui Nichifor Crainic, ce cultiva tradiţionalismul ortodox în literatură, numărându-se între membrii comitetului de redacţie.

Debutul editorial şi-l face în 1925, cu volumul de versuri Comornic, menţionat şi de George Călinescu în a sa Istorie a literaturii. In 1927 a scris poemul religios Acatistul Sfantului Dimitrie Basarabov, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. In acelaşi an a răspuns chemării scriitorului Gala Galaction (preotul Grigore Pişculescu) şi a pleacat la Chişinau, ca subdirector al Internatului Teologic, dar n-a rămas acolo decât câteva luni, după care s-a angajat la Universitatea din Bucureşti, în postul de secretar al Oficiului universitar de ajutorare a studenţilor. In tot acest timp şi-a continuat studiile universitare la Facultatea de Filosofie.

Ca om de cultură, ştia multe lucruri, din vaste domenii. Citea tot timpul şi, în anumite privinţe, avea o informaţie de savant, dar şi scria mereu, oriunde se afla – chiar şi în altar – făcându-i pe unii să-l includă în categoria celor care nu pot gândi decât cu creionul în mână. Totodată, era stăpânit de o nepotolită poftă de a vorbi. In discuţii era, însă, un partener incomod şi dificil, care-şi apăra cu înverşunare opiniile. Temperamentul lui excesiv era greu de suportat de către interlocutori, din pricina felului său de a vorbi, fără menajamente şi ipocrizie, fapt pentru care a fost mereu controversat şi chiar defăimat. Altminteri, era un om original, cu suflet delicat, inteligent, dar tăios, încântând pe unii şi iritând pe alţii.

In 1929, primind o bursă, a făcut o călătorie la Muntele Athos, unde a rămas câteva luni. S-a intors complet schimbat şi cu o bogată experienţă duhovnicească. Intâlnirile cu părinţii athoniţi şi scăparea cu viaţă, aproape miraculoasă, dintr-un accident de avion fiind hotărâtoare pentru drumul său de mai târziu. A început să studieze cu atenţie monahismul românesc, fiind atras de Paisie de la Neamţ, dar, mai ales, de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, a cărui viaţă ajunge să o cunoasca amănunţit. A călătorit din mănăstire în mănăstire şi a cercetat bibliotecile în căutare de manuscrise vechi şi vieţi de sfinţi. S-a preocupat tot mai intens de Rugaciunea inimii, despre care aflase direct de la părinţii athoniţi, care-i tălmăciseră taina interioară a isihaştilor. S-a dedicat studiilor filocalice, pe care nu numai ca le citeşte, dar le şi predică. Treptat, înţelege ca în centrul existenţial al fiinţei omului – pe care călugării îl numesc inimă – se află scânteia divină, iar aceasta este pecetea personalităţii noastre. Pe acest temei, şi-a reconsiderat întregul mod de a gândi, luând ca punct de referinţă pe Dumnezeu şi s-a străduit să intre în ordinea Duhului.

Propunându-şi să promoveze ortodoxismul în literatură, în dimensiunea vieţii duhovniceşti, dar de pe poziţii de stânga, în 1930 s-a retras de la revista Gândirea, ca disident, şi a întemeiat un ziar propriu, numit Floarea de Foc, care a apărut cu întreruperi până în 1936. Scriitori de stânga la acea vreme, precum Alexandru Sahia, Ion Călugăru sau Eugen Ionescu, şi-au alătura numele, în paginile acestui ziar, de al lui Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi Emil Cioran. Fără a se abate de la convingerile sale creştine, împreună cu Petre Constantinescu-Iaşi şi Alexandru Mihăileanu a înfiinţat o grupare antifascistă şi a scos ilegal Buletinul Antifascist, pe care l-a redactat singur, scriind şi articole de fond, pe care le-a semnat. Intre 1933-1938, a editeat cotidianul Credinţa, tot cu orientare de stânga, unde a colaborat permanent Zaharia Stancu, Al. C. Constantinescu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu şi alţii. A scris în paginile publicaţiilor pe care le-a înfiinţat şi le-a condus articole de mare profunzime, precum Veacul ucigătorilor lui Dumnezeu, Bestialitatea modernă, Intre sobor şi soviet, Lecţia proceselor de la Moscova, în care s-a pronunţat împotriva extremismului de orice fel, denunţându-i falsitatea şi caracterul antiuman.
In 1939 a fost concentrat şi, după absolvirea şcolii de ofiţeri de rezervă, a fost trimis pe front, cu gradul de locotenent, apoi, numit profesor şi comandant la o şcoala tehnică militară de moto-mecanizare. La 12 noiembrie 1942 a fost arestat de Siguranţă, împreună cu alţi scriitori şi ziarişti, şi internat în lagărul de la Targu-Jiu, dar a fost pus în libertate la intervenţia Ministerului de Război şi a revinit la Şcoala de moto-mecanizate, rămânând sub arme până în 1944.

Demobilizat în septembrie 1944, a venit la Bucureşti şi, văzându-şi şi cea de-a treia căsătorie ratată, s-a hotărât să înceapă o viaţă nouă, căreia i se dedică cu toată fiinţa sa. A frecventat zilnic mănăstirea Antim, unde, prin bunăvoinţa stareţului, a primit şi găzduire într-o chilie modestă de sub clopotniţă (deasupra porţii de intrare), mobilată călugăreşte: un pat, o masă cu un singur scăunel şi un dulap plin cu cărţi, şi a leagat o strânsă prietenie cu monahii cărturari din obştea mănăstirii. A lucrat cu râvnă şi spor pe toate tărâmurile: la restaurarea mănăstirii (grav avariată de cutremurul din 10 noiembrie 1940, îndeosebi biserica mare, cu cele două turle, trapeza, clopotniţa şi stăreţia), alături de generalii Gheorghe Iorgulescu, Gheorghe Stratilescu, Traian Tetrat şi Ioan Ţone; în activitatea spirituală, de explicare şi adâncire a credinţei ortodoxe, împreună cu vechii săi prieteni, profesorii universitari Alexandru (Codin) Mironescu şi Anton Dumitriu (acesta din urma vizitandu-l aproape zilnic la Antim), dar şi în plan litrerar, scriind Acatistul Rugului Aprins al Maicii Domnului şi Acatistul Sfantului Ierarh Calinic de la Cernica.

Activitatea care l-a atras, însa, în mod deosebit, oferindu-i prilejul de a-şi pune în valoare darul său de organizator tenace şi inventiv, a fost închegarea mişcării spirituale denumite Rugul Aprins.
Rugul Aprins relua, în gândirea ortodoxă românească, un concept dezvoltat mai ales în mistica rusă, pornind de la episodul veterotestamentar al rugului care ardea şi nu se mistuia, pe care l-a văzut Moise pe Muntele Horeb (Ieşirea, 3, 1-3). Vedenia preînchipuia, după interpretarea dată de Sfinţii Părinţi, pe Maica Domnului, căci, aşa cum acest rug nu se mistuia de arderea focului, tot aşa Fecioara Maria, făptură fiind, n-a fost mistuita atunci când Duhul Sfant S-a pogorât peste ea, odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Unii dintre cei care au constituit nucleul acestui grup, şi anume: părinţii Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Petroniu Tanase, Arsenie Papacioc, Adrian Fageţeanu, Felix Dubneac, împreună cu intelectualii mireni Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Constantin Joja, Barbu Slătineanu şi Gheorghe Dabija, se cunoşteau încă dinainte de război şi au început a se întâlni la Antim din 1945. Sub oblăduirea stareţului Vasile Vasilache, ei se reuneau în fiecare joi seara, în chilia stăreţiei, în jurul lui Sandu Tudor şi arhimandritului Benedict Ghius, şi discutau teme de literatură şi spiritualitate. De fiecare dată, preşedinţia şedinţei era oferită aceluia care venea să-şi prezinte creaţia sa inedită. In felul acesta şi-au citit manuscrisele scriitorul Ion Marin Sadoveanu, medicul poet Vasile Voiculescu, profesorul Anton Dimitriu, profesorul Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, filosoful Mircea Vulcănescu, ziaristul Sandu Tudor, care înălţau ascultătorii pe baricadele luptelor duhovniceşti ale spiritului.
Interesul lor pentru tradiţia spirituală răsăriteană, susţinut pe studiu şi cercetare intelectuală, s-a transformat treptat în căutare centrată pe cunoaşterea predaniei isihaste. In acest scop, în vara anului 1946, Sandu Tudor a organizat pentru unii membri ai grupului o Săptămână de retragere spirituala la mănăstirea Govora, din judeţul Vâlcea, cu un program zilnic. constând din participarea la Sfânta Liturghie, meditaţie şi rugăciune, urmate de discuţii pe subiecte de mistică, expuse de câte unul dintre partricipanţi.

Dar grupul s-a constituit într-o mişcare de spiritualitate creştină după venirea protoiereului Ioan Kulâghin, care se refugiase din Rusia, în decembrie 1943, împreună cu mitropolitul Nicolae (Amasuschi) al Caucazului de Nord şi Azovului, cu reşedinţa la Rostov, şi s-au aşezat – cu binecvântarea patriarhului Nicodim şi aprobarea autorităţilor româneşti – la mănăstirea Cernica. Fiind în vârstă de peste 85 de ani, mitopolitul Nicolae a murit în vara anului 1944 şi a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica. Protoiereul Ioan Kulâghin fusese trăitor la mănăstirea Optina de lângă Moscova, unde deprinsese Rugăciunea lui Iisus.

Acesta a răspuns cu bucurie invitaţiei lui Sandu Tudor de a veni duminica la mănăstirea Antim, pentru a sluji împreună cu părinţii de acolo şi a participa la întâlnirile Rugului Aprins. Un tânăr basarabean, caporal în armată, Leontie Calmâc, care ştia perfect ruseşte, i-a servit ca translator.
Parintele Ioan Kulâghin a adus cu sine Sbornicul, o compilaţie după sfinţii ruşi despre Rugaciunea lui Iisus şi practicarea ei, alcătuită de arhimandritul Harotin, egumenul mănăstirii Valaam, de pe malul lacului Ladoga. Sbornicul, adus de părintele Kulâghin din Rusia, unde circula în manuscris, căci nu se putea publica o asemenea carte sub regimul sovietic, a fost tradus şi multiplicat la maşina de scris şi citit cu interes de membrii grupului, preocupaţi de textele de mistică şi asceză.
Aşa a luat fiinţă Rugul Aprins al Maicii Domnului, pe baza unui concept al misticii ruse, transmnis de părintele Ioan Kulâghin – el însusi adept al Rugaciunii lui Iisus, pe care o practica neîncetat – având ca scop realizarea climatului interior care să permită exercitarea rugăciunii inimii: „ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, pacatosul!”, atât de simplă în enunţul ei, dar atât de greu de pus în practică chiar şi într-un climat înduhovnicit, de chinovie retrasă de lume. Rugaciunea Inimii avea să fie obiectivul final la care aspirau membrii Rugului Aprins, angrenaţi în activităţi profesionale zilnice, într-o vreme când propaganda materialistă începuse să-şi etaleze sloganurile dezagregante.

Dacă părintele Ioan Kulâghin (cunoscut astăzi şi sub numele de Ioan cel Străin) poate fi considerat inspiratorul acestei miscări, animatorul ei a fost Sandu Tudor, care i-a asigurat un caracter organizat. Astfel, între anii 1946-1948, la Antim, cu binecuvantarea patriarhului Nicodim şi sub oblăduirea stareţului Vasile Vasilache, duminică de duminică, după-amiaza, de la orele 17,00, în sala cea mare a trapezei mănăstirii, s-au desfăşurat „la lumina zilei” conferinţe publice cu subiecte religioase şi morale, precum: „Isihasmul”; „Iisus – Logosul Intrupat”; „Păcatul originar”; „Rugăciunea Inimii”; „Hristos în mijlocul nostru”, apoi medalioane asupra marilor mistici ai Filocaliei şi altele. Aşadar, nu era nimic ascuns şi subversiv. Printre conferenţiari, pe lângă intelectualii deja menţionati, care constituiau nucleul stabil al grupului, s-au numărat şi alţi oameni de cultură, precum bizantologul Alexandru Elian, preotul profesor Dumitru Staniloae, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, compozitorul Paul Constantinescu şi poetul Ion Barbu. Conferinţele erau urmate de întrebari şi discuţii libere, fiecare participant având posibilitatea să ceară lămuriri suplimentare ori să aducă contribuţii prsonale.

La întâlnirile grupului participa un auditoriu numeros şi divers ca pregătire spirituală, atât bărbaţi, cât şi femei: preoţi, profesori secundari, medici, arhitecti, ingineri, artisti plastici, studenţi şi credincioşi din Bucureşti. Intre aceştia se aflau, de pilda, preotul Mihail Avramescu, de la biserica Schitul Maicilor, din apropiere, profesorul Virgil Stancovici, asistentul lui Anton Dumitriu la Universitate, şi pictoriţa Olga Greceanu, care a împodobit cu mozaicuri pridvorul bisericii mari a Antimului. La unele întâlniri a asistat şi Tit Simedrea, fostul mitropolit al Bucovinei, care, după pensionare, se retrăsese la Cernica, precum şi episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Dintre studenţi, o prezenţă oarecum constantă au avut: Paulin Lecca, Roman Braga, Nicolae Bordaşiu şi Andrei Scrima – de la Teologie, Şerban Mironescu (fiul profesorului Alexandru Mironescu), Nae Nicolau, Mihai Rădulescu, Dan Pistol, Vladimir Streinu si Paul Caravia – de la alte facultati bucureştene.

Sala cea mare a trapezei mănăstirii era totdeauna plină de lume, care umplea adesea şi odăile vecine. Discuţiile erau pline de interes duhovnicesc. Era o bogată revarsare de spirite luminate, care aprindeau lumini în sufletul fiecăruia.

In anul 1948, în urma schimbărilor politice intervenite în ţară, care au adus cu ele, între altele, interzicerea asociaţiilor religioase, grupul şi-a văzut mult limitat cadrul de activitate. Intâlnirile sunt acum tot mai rare şi cu un numar redus de participanţi, constând în prelegeri în cerc restrans, comentarii asupra unor lecturi din autori uitaţi, schimb de cărţi şi reviste. Cu un an în urmă, dispăruse din mijlocul grupului părintele Ioan Kulâghin, care, fiind cetăţean sovietic, fusese ridicat de armata rusă în octombrie 1946. Anchetat sumar şi condamnat, în ianuarie 1947, la zece ani muncă silnică, a fost expediat pe teritoriul URSS, sfârşindu-şi zilele într-o temniţă din Siberia..
Şi Sandu Tudor a părăsit grupul, căci, după ce, la 25 iunie 1948, intrase frate în obştea mănăstirii Antim, iar la 2 septembrie 1948, la cererea sa, fusese tuns în monahism, cu numele Agaton, la 23 februarie 1950, cu aprobarea patriarhului Justinian, care-l preţuia, s-a transferat la schitul Crasna-Gorj, din Arhiepiscopia Craiovei, unde va fi hirotonit preot (ieromonah) de către mitropolitul Firmilian al Olteniei.

După plecarea părintelui Agaton, grupul se destramă, căci monahii rămaşi, în frunte cu stareţul Vasile Vasilache, s-au răspânditi pe la diferite chinovii, unii ca profesori la Seminarul monahal de la Neamţ, astfel încat, în 1950, activitatea Rugului Aprins a incetat definitiv la mănăstirea Antim.
Valul de arestări pornit atunci ân ţară, vizându-i mai ales pe intelectuali, s-a abătut şi asupra ieromonahului Agaton. Arestat în 1950, de la schitul Crasna-Gorj, a fost condamnat la doi ani închisoare pentru delictul de instigare la cercetari abuzive şi lovirea inferiorului, de care a fost acuzat că le-a săvrâşit în timpul războiului, când era militar. Pus în libertate la 9 februarie 1952, de la penitenciarul Culmea, ieromonahul Agaton s-a aşezat la Sihăstria Neamţului, unde a îmbrăcat schima cea mare şi a devinit ieroschimonah, schimbându-şi din nou numele în Daniil, apoi, la 16 noiembrie 1952, s-a închinoviat la mănăstirea Slatina, iar de acolo s-a retraa ca stareţ la schitul Rarău şi s-a consacrat rugăciunii şi meditaţiei, dar şi literaturii, compunând versuri, mai ales poeme filocalice. Totodată, a ţinut legătura cu vechii săi prieteni, care-i scriau şi-l vizitau la chinovia sa de pe muntele Rarăului, pentru îndrumare şi povăţuire duhovnicească. De câteva ori pe an coboara de pe munte şi se repezea la Iaşi sau la Bucureşti, după cărţi şi reviste. Când se afla în Capitală, este găzduit în casa profesorului Alexandru Mironescu, unde se grăbeau să-l întâlnească şi să-l asculte prieteni şi cunoscuţi, chiar şi unii monahi din grupul Rugului Aprins, care reveniseră, între timp, la Bucuresti, la mănăstirile Antim şi Plumbuita.

Astfel, între anii 1954-1958, vizitele rare, dar prelungite ale părintelui Daniil la Bucureşti au devenit prilej de întâlnire a unui grup restrâns de intelectuali pentru discutarea unor teme cu caracter cultural-spiritual. La aceste întâlniri, care aveau loc acasă la Alexandru Mironescu, la Vasile Voiculescu sau la Barbu Slătineanu, dar şi la mănăstirea Plumbuita, unde stareţ era acum părintele Sofian Boghiu, participau, pe lângă gazde, părinţii Daniil Tudor, Benedict Ghiuş şi Dumitru Staniloae, apoi scriitorii Şerban Ciuculescu, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Valeriu Anania, precum şi studentul Şerban Mironescu cu câtiva colegi de-ai lui. Acum, discuţiile nu mai au neaparat caracter duhovnicesc, ci, mai degraba, literar. Se citeau şi se comentau texte de autor cu conţinut mistico-ascetic, de regulă în manuscris, căci nu puteau fi publicate. Catalogate ca „dusmanoase” la adresa regimului comunist, aceste întâlniri au fost curând suprimate, prin arestarea participantilor de către Securitate, care avea ochi şi urechi peste tot.

Ridicat din casa lui Alexandru Mironescu, în noaptea de 13/14 iunie 1958, împreună cu acesta şi cu fiul său, studentul Şerban, părintele Daniil Tudor a fost trimis în faţa Tribunalului Militar Bucureşti, într-un lot de 16 intelectuali (clerici si mireni) denumit Lotul Alexandru Teodorescu. Judecaţi în zilele de 8 şi 9 noiembrie, acelaşi an, sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistica-dusmanoasă, au primit toţi pedepse cuprinse între 5 şi 25 de ani închisoare.

Condamnat la 25 de ani temniţă grea, pentru că iniţiase şi organizase adunări în care se citise şi se comentase texte din scrierile Sfinţilor Părinti – Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Ioan Scărarul, Grigorie de Nyssa si alţii – considerate duşmănoase la adresa regimului comunist, părintele Daniil a urmat drumul cunoscut al închisorilor vremii: Uranus, Jilava, ajungând în 1959 la Aiud, unde a căzut grav bolnav de reumatism articular (nu se putea mişca decât dus pe patură) şi atins de tuberculoză.

Cu sănătatea subrezită, ros de boală şi cu teama în suflet ca nu va putea rezista până la capăt chinurilor fizice şi presiunilor morale la care era supus pentru a accepta compromisul cu regimul comunist, părintele Daniil Tudor şi-a sfarsit zilele la 17 noiembrie 1962, în spitalul penitenciarului Aiud, în urma unei hemoragii celebrare, necunoascându-se nici până astîzi locul unde a fost îngropat. S-a stins ca un mucenic pentru Hristos, pe Care-L căutase cu atâta dor toată viaţa, pe Care-l găsise şi Căruia-I jertfise cariera lui de scriitor, de gazetar şi om de lume.


Autor:
Gheorghe Vasilescu